Când l-am dus pe tata la azil: Între vină, dragoste și judecata celor dragi

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Cum poți să-ți lași tatăl într-un loc ca ăsta?
Vocea fratelui meu, Sorin, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mama stătea cu ochii în pământ, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Tata, Gheorghe, stătea pe canapea, privind absent pe geam, de parcă nici nu ar fi fost acolo.

— Sorin, nu mai pot singură. Nu vezi că tata nu mai știe nici cine sunt uneori? Azi-noapte a vrut să iasă afară în pijama, pe gerul ăsta… Dacă nu mă trezeam, cine știe ce se întâmpla! am spus cu voce tremurată.

Sorin a dat din cap, dezamăgit. — Puteai să mă suni! Sau să angajăm o femeie la curățenie. Dar azil? Acolo mor oamenii de dor!

M-am uitat la tata. Avea ochii goi, pierduți. De luni bune nu mai era omul care mă învăța să merg pe bicicletă sau care râdea cu poftă la glumele mele. Boala îl schimbase. Alzheimerul îi furase amintirile, iar mie îmi fura nopțile și liniștea.

În acea seară, după ce Sorin a plecat trântind ușa, am stat lângă tata și i-am ținut mâna. — Tată, îmi pare rău… Nu știu dacă fac bine sau rău. Dar nu mai pot singură. Nu vreau să te pierd de tot.

A doua zi am pornit spre azilul din marginea orașului. Drumul a fost tăcut. Tata privea pe fereastră, iar eu mă rugam să nu-și dea seama unde mergem. Când am ajuns, asistenta, doamna Maria, ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald.

— Bună ziua! Domnul Gheorghe va fi bine aici. Avem personal specializat și activități pentru seniori.

Tata s-a uitat la mine și a întrebat încet: — Mergem acasă?

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. — Nu acum, tată… O să stai aici puțin, să te faci bine.

Primele zile au fost un coșmar. Mă sunau asistentele că tata plângea noaptea și întreba de mine. Mergeam zilnic la el, dar de fiecare dată mă privea ca pe o străină. Odată m-a întrebat: — Dumneavoastră sunteți de la primărie?

Acasă, mama nu vorbea cu mine. Sorin nu-mi răspundea la telefon. Vecinii șușoteau când mă vedeau: „A dus bătrânul la azil… Rușine!”

M-am simțit singură ca niciodată. Îmi repetam că am făcut tot ce am putut: l-am îngrijit doi ani singură, am renunțat la serviciu, la prieteni, la orice bucurie personală. Dar boala lui tata era mai puternică decât mine.

Într-o zi, când am ajuns la azil, l-am găsit pe tata jucând șah cu un alt bătrân, nea Vasile. Râdea! Nu-l mai văzusem râzând de luni de zile.

— Irina! Hai lângă noi! mi-a spus nea Vasile.

Tata m-a privit și mi-a zâmbit timid. — Fata mea… ai venit?

Atunci am plâns pentru prima dată fără rușine. Poate că aici îi era mai bine decât acasă, unde eu eram mereu obosită și nervoasă.

Dar acasă conflictul mocnea. Într-o seară Sorin a venit furios:

— Nu te interesează decât să scapi de el! Ai uitat cine ne-a crescut?

— Nu am uitat! Dar tu unde ai fost când eu nu dormeam nopțile? Când tata m-a confundat cu bunica și a vrut să sară pe geam? Tu vii doar să judeci!

Sorin a tăcut. Mama a început să plângă încet.

— Poate că nici eu n-am făcut destul… Dar mi-e frică să-l văd așa… a șoptit ea.

Am stat toți trei în tăcere. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în suferința asta.

Au trecut luni. Tata s-a obișnuit cu azilul. Are prieteni acolo, merge la plimbare în curte și uneori mă recunoaște când vin. Eu mi-am găsit un job part-time și încerc să-mi reconstruiesc viața.

Dar vinovăția nu dispare ușor. Oamenii încă judecă fără să știe povestea din spate. Familia încă are momente când mă privește ca pe o trădătoare.

Într-o duminică, când l-am vizitat pe tata, m-a luat de mână și mi-a spus:

— Să nu plângi pentru mine, fată dragă. Ai făcut ce trebuia.

Am plecat cu lacrimi în ochi și cu sufletul puțin mai ușor.

Mă întreb însă: câți dintre noi judecăm fără să știm cât doare o astfel de decizie? Oare e vreodată corect sau greșit când vine vorba de cei pe care îi iubim?