„Sora mea tot sună să se plângă: Dar nu datorez nimic nimănui,” Ea spune că este datoria noastră să o ajutăm pe mamă

Clara a fost întotdeauna cea responsabilă, sau așa spuneau toți. Crescând într-un mic oraș din România, ea și sora ei mai mică, Viorica, au fost de nedespărțit, dar pe măsură ce au crescut, drumurile lor s-au despărțit radical. Clara s-a mutat într-un oraș aglomerat pentru un job corporativ, în timp ce Viorica a rămas în urmă, trecând de la un job la altul, fără să-și găsească vreodată stabilitatea.

Mama lor, Nevia, fusese o femeie puternică și independentă toată viața ei, dar la 80 de ani, vigoarea ei începea să scadă. Responsabilitățile care vin odată cu vârsta o ajungeau din urmă, și avea nevoie de mai mult ajutor ca niciodată. Aceasta era esența apelurilor telefonice interminabile pe care Clara le primea de la Viorica.

“Clara, nu poți să vii să o vizitezi pe mamă o dată pe lună și să crezi că asta e suficient,” argumenta Viorica, vocea ei tensionată la telefon. “Ea are nevoie de cineva să o ajute cu facturile, cheltuielile medicale se acumulează.”

Clara oftă, privirea ei rătăcind spre luminile orașului din afara ferestrei apartamentului. “Fac ce pot. Am și eu cheltuielile mele, Viorica. De ce nu-ți găsești un job stabil și ajuți?”

Conversația se termina întotdeauna în tăcere, fiecare soră fiind frustrată în felul ei. Clara se simțea vinovată dar copleșită de propriile presiuni financiare; Viorica se simțea abandonată și împovărată în mod nedrept.

Într-o seară rece de decembrie, în timp ce Clara se pregătea pentru evaluarea de sfârșit de an la serviciu, telefonul ei suna insistent. Era Viorica din nou, dar de data aceasta tonul ei era urgent, panicat.

“Clara, e mama. A căzut pe scări. E la spital,” striga Viorica, vocea ei frângându-se.

Clara simți cum i se scufundă inima. A rezervat următorul zbor acasă, mintea ei fiind plină de îngrijorare și regret. Ajungând la spital, o găsi pe Viorica plimbându-se neliniștită în sala de așteptare, ochii ei roșii de la plâns.

Medicii au explicat că Nevia și-a fracturat șoldul și va avea nevoie de o operație, urmată de terapie fizică extensivă. Costurile erau astronomice, mult peste ce putea Viorica să-și permită, și amândouă s-au întors către Clara.

“Nu pot face asta singură,” implora Viorica. “Trebuie să rezolvăm asta împreună.”

Clara dădu din cap, gâtul strâns de emoție. A acceptat să ajute cu cheltuielile medicale, reducându-și propriile cheltuieli, amânând planurile pe care le făcuse pentru viitorul ei.

Lunile au trecut, și sănătatea Neviei s-a îmbunătățit încet, dar tensiunea financiară și-a pus amprenta asupra Clarei. Performanța ei la serviciu a suferit, și în cele din urmă și-a pierdut jobul. Luptând să îndeplinească atât nevoile mamei sale cât și pe ale ei, viața Clarei părea să se destrame.

Viorica a făcut tot posibilul să găsească un loc de muncă mai stabil, dar joburile erau rare, iar eforturile ei nu erau suficiente pentru a ușura povara pe care o purtau toate. Surorile au devenit distante, fiecare consumată de propriile provocări și resentimente.

Până la urmă, în ciuda eforturilor lor, greutatea situației le-a despărțit. Nevia a trecut în liniște într-o dimineață de primăvară, lăsându-și fiicele nu doar cu durere, ci și cu un abis între ele care nu s-a vindecat niciodată. Clara și Viorica vorbeau din ce în ce mai puțin, fiecare conversație fiind mai tensionată decât cea dinainte, până când pur și simplu au încetat să mai încerce.

Trecerea mamei lor, în loc să le aducă împreună, le-a îndepărtat irevocabil. Clara adesea stătea lângă fereastra ei, privind orașul care odinioară promitea atât de mult, simțind durerea pierderii și prețul greu al datoriilor de familie nerezolvate.