„Când am ajutat la ferma familiei, i-am cerut mamei un împrumut, dar am primit doar plângeri și indignare în schimb”

Era o dimineață răcoroasă de toamnă când soțul meu, Andrei, și cu mine am decis să vizităm ferma părinților mei dintr-o zonă rurală a României. Ne-am mutat în oraș imediat după absolvirea facultății și trecuseră luni de zile de când nu-i mai vizitasem. Sora mea mai mică, Ioana, care tocmai împlinise 30 de ani, încă locuia cu părinții noștri, ajutându-i să gestioneze ferma.

Ferma se confrunta cu dificultăți financiare, iar Ioana suporta mare parte din povară. Adesea sugera stresul în timpul convorbirilor noastre telefonice, dar nu-mi dădusem seama de amploarea problemelor până când nu am ajuns acolo. Ferma, odinioară plină de viață, părea mai liniștită, iar câmpurile nu erau la fel de bine îngrijite cum îmi aminteam.

Andrei și cu mine ne-am planificat acest weekend ca o retragere utilă, ajutând la recoltarea merelor și oferindu-le Ioanei și părinților noștri o pauză bine meritată. Am petrecut prima zi culegând mere în livadă, rememorându-ne copilăria și bucurându-ne de simplitatea vieții la fermă. Totuși, atmosfera relaxată a cedat curând în fața realităților dure cu care se confrunta familia mea.

În acea seară, la o cină modestă, am adus în discuție finanțele fermei. Puteam vedea oboseala în ochii părinților mei. „Ne descurcăm, dar e greu”, a recunoscut tatăl meu, Ion, cu reticență. „Ioana ne-a fost de mare ajutor, dar e mult pentru ea să se descurce singură.”

Simțind un amestec de vinovăție pentru că plecasem și simpatie pentru situația lor, am mers mai departe, „Mamă, mă întrebam dacă aș putea împrumuta niște bani pentru a ajuta la un proiect pe care Andrei și cu mine îl începem. Credem că ar putea avea succes, și odată ce va decola, am putea ajuta mai mult aici.”

Camera a devenit brusc tăcută. Fața mamei mele, de obicei caldă și primitoare, s-a întărit. „Tu ai renunțat la această viață, Madalina”, a spus ea aspru. „Ți-ai ales calea. Ioana a rămas. Ea este cea care a fost aici, ajutând să păstreze visul tatălui tău în viață. Nu avem nimic în plus de oferit.”

Stupefiată de răspunsul ei, am încercat să explic, „Înțeleg, mamă, dar am crezut că—”

„Nu, tu te-ai gândit la tine”, m-a întrerupt ea. „Așa faci mereu. Noi ne luptăm aici în fiecare zi, iar tu vii să ceri bani?”

Andrei mi-a strâns mâna sub masă, încurajându-mă ușor. Restul cinei a trecut într-o tăcere inconfortabilă. După ce am ajutat să strângem masa, Ioana m-a tras deoparte. „Îmi pare rău, Madi”, a șoptit ea. „Sunt doar foarte stresați. Știu că nu au vrut să fie răutăcioși.”

A doua zi, Andrei și cu mine ne-am trezit devreme și am revenit în livadă, încercând să compensăm pentru momentele stânjenitoare muncind de două ori mai mult. Dar paguba era făcută. Când ne-am luat rămas-bun, părinții mei ne-au oferit o îmbrățișare rigidă, zâmbetele lor neajungându-le la ochi.

Pe drumul înapoi spre oraș, Andrei și cu mine am discutat despre vizită. „Poate ar fi trebuit să fim mai sensibili la situația lor”, am reflectat, simțind un amestec de regret și resentimente.

„Vom găsi o altă cale pentru proiect”, m-a asigurat Andrei. Dar pe măsură ce ne îndepărtam de fermă, nu puteam să scap de senzația unui decalaj care se lărgea între viața mea veche și cea nouă, un decalaj care părea să se adâncească cu fiecare kilometru parcurs.