„Bărbatul cu Părul Argintiu Nu-și Putea Lua Ochii de la Ea”

Noaptea trecută fusese una agitată pentru Emilia. Se răsucea și se întorcea în pat, fără să găsească o poziție confortabilă, iar căldura apăsătoare doar înrăutățea lucrurile. Până dimineața, simțea că nu dormise deloc. S-a târât din pat, s-a îmbrăcat și a decis să facă o plimbare pentru a-și limpezi mintea.

Orașul era agitat ca de obicei, cu oameni grăbiți spre destinațiile lor. Emilia și-a găsit un loc pe o bancă în Parcul Herăstrău, sperând să găsească puțină liniște la umbra copacilor. A închis ochii pentru un moment, încercând să-și adune gândurile și să scape de oboseala care se lipise de ea ca o a doua piele.

Când și-a deschis ochii, a observat un bărbat așezat pe o bancă vizavi de ea. Avea părul argintiu și o privire intensă care părea fixată asupra ei. La început, a crezut că este doar o coincidență, dar pe măsură ce minutele treceau, devenea clar că el o privea insistent.

Simțindu-se inconfortabil, Emilia a scos o mică oglindă din geantă pentru a-și verifica înfățișarea. Poate era ceva pe fața ei sau poate părul îi era dezordonat. Dar totul părea normal. A pus oglinda înapoi în geantă și a încercat să ignore bărbatul.

Parcul era aglomerat, iar oamenii veneau și plecau, dar bărbatul cu părul argintiu rămânea pe loc. Emilia nu putea scăpa de senzația că este urmărită. S-a uitat din nou la el, sperând că va privi în altă parte, dar ochii lui erau încă fixați asupra ei.

Câteva minute mai târziu, un loc s-a eliberat pe banca de lângă Emilia. Spre groaza ei, bărbatul s-a ridicat imediat și s-a așezat lângă ea. Inima i-a început să bată cu putere și a simțit un nod în stomac. Nu știa ce să facă sau ce să spună.

„Bună,” a spus el cu o voce adâncă care i-a trimis fiori pe șira spinării.

„Bună,” a răspuns ea, încercând să-și mențină vocea calmă.

„Arăți obosită,” a observat el.

„Nu am dormit bine noaptea trecută,” a mărturisit ea, sperând că asta va pune capăt conversației.

„Nici eu,” a spus el cu un zâmbet ciudat. „E greu să dormi când te gândești la cineva.”

Nelinștea Emiliei a crescut. Voia să se ridice și să plece, dar picioarele îi păreau de plumb. S-a forțat să rămână calmă și politicos.

„Te cunosc?” a întrebat ea, sperând să înțeleagă de ce era atât de fixat pe ea.

„Nu,” a spus el simplu. „Dar simt că te cunosc.”

Cuvintele lui i-au trimis un fior pe șira spinării. S-a uitat în jur, sperând să vadă pe cineva cunoscut sau o cale de scăpare, dar parcul părea să se închidă în jurul ei.

„Ar trebui să plec,” a spus ea, ridicându-se brusc.

Bărbatul s-a ridicat și el, blocându-i calea. „Nu pleca,” a spus el încet. „Vreau doar să vorbesc.”

Inima Emiliei bătea cu putere în piept. A făcut un pas înapoi, dar el s-a apropiat mai mult.

„Te rog,” a spus ea cu voce tremurândă. „Lasă-mă să plec.”

Expresia bărbatului s-a schimbat și pentru un moment părea aproape trist. Dar apoi ochii lui s-au întunecat și a întins mâna să-i prindă brațul.

Instinctele Emiliei au intrat în acțiune și și-a smuls brațul din strânsoarea lui, fugind cât de repede putea. Nu s-a uitat înapoi până nu a ieșit din parc și a ajuns pe o stradă aglomerată. Respirația îi era sacadată și lacrimile îi curgeau pe față.

Nu l-a mai văzut niciodată pe bărbatul cu părul argintiu, dar amintirea privirii lui a bântuit-o săptămâni întregi. Nu putea scăpa de senzația că este urmărită, chiar și în siguranța propriei case.

Nopțile fără somn au continuat și căldura părea să devină tot mai apăsătoare cu fiecare zi care trecea. Viața Emiliei a devenit o serie de nopți agitate și zile anxioase, mereu uitându-se peste umăr, mereu întrebându-se dacă el era încă acolo, urmărind-o.