O inimă frântă între două lumi: Povestea mea de tată văduv și iubire rănită

— Tata, de ce nu mai vine mami acasă?

Vocea Sofiei, fetița mea de șapte ani, a spart liniștea din sufragerie ca un ciob de sticlă. Mă uitam la ea, cu ochii mari și umezi, și simțeam că mă sufoc. Era a treia oară săptămâna asta când mă întreba același lucru. Nu știam ce să-i spun. Ana, soția mea, murise acum doi ani într-un accident de mașină, iar viața noastră se împărțise în două: înainte și după.

— Mami e mereu cu noi, în sufletul nostru, i-am răspuns încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Sofia s-a lipit de mine, iar fratele ei mai mare, Vlad, a oftat și s-a întors spre fereastră. Avea 14 ani și nu vorbea aproape deloc despre mama lui. Își ascundea durerea sub gluga hanoracului și sub căștile cu muzică tare.

Viața de tată singur în București nu e ușoară. Diminețile încep cu alergătura: sandvișuri, ghiozdane, chei pierdute. Seara, temele, ciorba pe fugă și povești citite cu voce tremurată. Îmi lipsea Ana la fiecare pas. Îmi lipsea zâmbetul ei când mă certa că nu am pus destulă sare în supă sau felul în care îi mângâia pe copii înainte de culcare.

După un an de doliu, la insistențele surorii mele, Loredana, am început să ies din nou în lume. Așa am cunoscut-o pe Irina. Avea ochii verzi și râdea mult. Era profesoară de franceză și părea că înțelege ce înseamnă să porți o povară. Ne-am apropiat încet, cu pași mici și temători. Copiii au acceptat-o greu la început, dar Irina a avut răbdare. Le aducea prăjituri făcute de ea și îi ajuta la teme.

După aproape un an împreună, am decis să o cer în căsătorie. Eram convins că Ana ar fi vrut să merg mai departe, să nu rămân blocat în trecut. Am organizat o cină cu familia mea și a Irinei ca să anunțăm logodna.

Totul părea perfect până când, la desert, mama mea a adus vorba despre Ana:

— Dumnezeu s-o ierte pe Ana, era o femeie extraordinară…

Irina a zâmbit forțat și a spus:

— Da, dar poate că era timpul să lăsăm trecutul în urmă. Nu cred că e sănătos să tot vorbim despre ea la fiecare masă.

S-a lăsat o liniște grea ca plumbul. Vlad s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit din cameră trântind ușa. Sofia s-a uitat la mine speriată. Mama a rămas cu furculița în aer, iar eu simțeam cum mi se strânge inima.

— Irina… nu cred că e cazul să… am început eu, dar ea m-a întrerupt:

— Mihai, trebuie să ne gândim la viitorul nostru! Nu putem trăi mereu în umbra unei fantome.

Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. Pentru mine, Ana nu era o fantomă. Era mama copiilor mei, femeia pe care am iubit-o cel mai mult pe lume. Și nu puteam să o șterg din viața noastră doar pentru că era incomod pentru Irina.

Seara aceea a schimbat totul. Vlad nu mi-a mai vorbit două zile. Sofia plângea noaptea și mă întreba dacă Irina vrea să o uite pe mami. Eu mă simțeam prins între două lumi: una în care încercam să merg mai departe și alta în care trecutul era încă viu.

Am încercat să discut cu Irina:

— Știi cât de mult a însemnat Ana pentru noi… Nu pot să le cer copiilor să o uite.

Irina a oftat:

— Mihai, eu te iubesc pe tine, dar nu pot concura cu o amintire. Simt că orice fac nu e niciodată destul…

— Nu e vorba de competiție! E vorba de respect…

— Dar eu? Eu când contez?

Am rămas tăcuți amândoi. În zilele următoare am început să ne certăm din ce în ce mai des. Orice discuție ajungea la Ana: pozele ei din casă, hainele pe care încă le păstram într-un dulap, desenele copiilor cu „mami”.

Într-o seară, Vlad a venit la mine:

— Tata… dacă te însori cu Irina, o să trebuiască să ne prefacem că mama n-a existat?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovat față de copii și față de Irina. O iubeam pe Irina, dar nu puteam renunța la memoria Anei.

Am decis să iau o pauză. I-am spus Irinei că am nevoie de timp să-mi clarific sentimentele și prioritățile.

— Mihai… dacă pleci acum, nu știu dacă mă mai întorc vreodată…

— Poate că nici nu ar trebui…

A plecat plângând. Am rămas singur în sufragerie, cu pozele Anei pe raft și jucăriile copiilor împrăștiate peste tot.

Au trecut câteva luni de atunci. Încerc să fiu un tată mai bun pentru Vlad și Sofia. Încerc să le arăt că iubirea nu se termină când cineva pleacă dintre noi. Că trecutul face parte din noi și nu trebuie ascuns sub preș.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am pierdut șansa la fericire din cauza unui trecut care nu vrea să moară.

Oare putem iubi din nou fără să uităm? Sau suntem condamnați să rămânem mereu între două lumi?
Ce credeți voi? Cum ați fi procedat?