Scuzele care nu se uită niciodată

— Ce faci, mă, nu vezi pe unde calci?!

Vocea stridentă a femeii din fața mea a tăiat aerul greu din autobuzul 336, la ora de vârf. M-am uitat în jos, la pantofii mei vechi care tocmai îi striviseră vârful pantofului ei lăcuit. Erau roșii, cu toc mic, genul pe care mama îl purta la biserică. M-am simțit mic, de parcă toți ochii din autobuz s-ar fi întors spre mine. Și chiar așa era: priviri curioase, unele dezaprobatoare, altele doar plictisite.

— Îmi cer scuze, n-am vrut… am încercat să mă țin de bară, dar s-a oprit brusc autobuzul, am bâiguit eu, încercând să-mi găsesc cuvintele.

Femeia — o doamnă trecută de patruzeci de ani, cu părul prins strâns și o geantă masivă — m-a privit de sus, cu o sprânceană ridicată.

— Scuze? Scuzele nu-mi repară pantoful! Asta-i problema voastră, a tinerilor: credeți că un „scuze” rezolvă tot!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. De obicei nu răspund, dar azi ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că noaptea trecută tata iar a venit acasă beat și a urlat la mama că nu găsește telecomanda. Poate pentru că azi dimineață am plecat fără să mănânc, ca să nu-l aud iar trântind ușa.

— Nu cred că scuzele rezolvă tot, dar ce altceva pot face? Nu v-am călcat intenționat, am spus mai apăsat decât voiam.

Autobuzul a tăcut. Chiar și șoferul părea să fi încetinit. O bătrânică din spate a murmurat ceva despre „lipsa de respect din ziua de azi”. Un băiat cu hanorac mi-a făcut semn discret cu degetul mare — solidaritate tăcută între necunoscuți.

Femeia s-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să mă certe mai tare, dar apoi a oftat și s-a întors spre geam. Eu am rămas cu mâna pe bară, tremurând ușor. Mi-am dat seama că nu era despre pantof sau despre scuze. Era despre toate lucrurile nespuse care ne apasă pe fiecare dintre noi.

M-am gândit la mama. Cum înghite în sec când tata ridică vocea. Cum își cere scuze pentru orice: pentru ciorba prea sărată, pentru că nu găsește cheile lui, pentru că plouă afară. Mi-am dat seama că și eu am început să-mi cer scuze pentru orice: pentru că exist, pentru că ocup loc pe scaun, pentru că respir prea tare.

Autobuzul s-a pus din nou în mișcare. Lângă mine, o fată cu părul creț mi-a șoptit:

— Nu-i lua în seamă. Unii oameni au nevoie să țipe la cineva ca să se simtă mai bine.

Am zâmbit slab. Avea dreptate. Dar de ce trebuie mereu să fim noi cei care înghit?

Când am coborât la Universitate, încă simțeam privirile celor din autobuz pe spate. Mergeam grăbit spre facultate, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mi-am amintit de o zi din copilărie când am spart o cană preferată a mamei. Am plâns și mi-am cerut scuze de zeci de ori. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus: „Nu-i nimic, dragule, e doar o cană.” Dar tata… tata n-a uitat niciodată să-mi amintească de greșelile mele.

În sala de curs, colega mea Irina m-a întrebat:

— Ești bine? Pari cam abătut.

— Am avut o dimineață… complicată.

— Vrei să vorbim?

Am dat din cap că nu. Nu voiam să vorbesc. Nu voiam să explic cum un simplu „scuze” poate deschide cutii vechi de amintiri dureroase.

La prânz am primit un mesaj de la mama: „Ai mâncat? Să ai grijă de tine.” Am simțit un nod în gât. I-am răspuns doar: „Da, mulțumesc.”

Seara, când am ajuns acasă, tata dormea pe canapea cu televizorul pornit. Mama spăla vasele în liniște. M-am apropiat încet și i-am spus:

— Azi am călcat pe cineva pe picior în autobuz și mi-am cerut scuze. Dar nu a fost destul.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Uneori oamenii nu vor scuzele tale, vor doar să-și verse amarul pe cineva. Nu e vina ta.

Am stat lângă ea câteva minute fără să spunem nimic. În liniștea aceea am simțit că poate nu e totul pierdut. Că poate într-o zi voi putea spune „scuze” fără să mă simt vinovat pentru tot ce nu pot repara.

Dar oare câte scuze sunt suficiente ca să vindeci ceea ce alții au stricat în tine? Oare chiar putem repara vreodată cuvintele care dor?