De ce soțul meu îmi compară mereu mâncarea cu a altora: O seară care a schimbat totul

— Nu înțeleg de ce nu poți găti și tu ca Loredana, spuse Mihai, trântind furculița pe masă. Cartofii ăștia sunt prea moi, iar friptura… nici nu seamănă cu ce face ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ploua afară, picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare, iar în bucătărie mirosea a carne arsă și a supărat. Am rămas nemișcată, cu mâinile pe șorț, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era prima dată când Mihai îmi compara mâncarea cu cea a altora, dar în seara aceea, cu oboseala adunată peste zi și ploaia care părea că nu se mai termină, cuvintele lui au căzut ca o sentință.

— Poate ar trebui să mergi la Loredana să-ți gătească ea, am șoptit, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu fi copilă! Nu poți accepta un sfat? Toată lumea spune că gătește extraordinar. Chiar și mama ta recunoaște că ai putea învăța ceva de la ea.

M-am ridicat brusc de la masă. Farfuria mea a rămas neatinsă. Am ieșit pe hol, unde lumina slabă făcea umbre ciudate pe pereți. M-am sprijinit de ușă și am plâns în tăcere. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să fiu suficientă: pentru el, pentru mama lui, pentru familia mea. Mereu era cineva mai bun, mai priceput, mai demn de laudă.

Când m-am întors în bucătărie, Mihai stătea cu telefonul în mână, probabil scriindu-i lui Radu, prietenul lui cel mai bun și soțul Loredanei. Am vrut să-i spun cât mă doare comparația asta continuă, dar mi-era teamă că va râde de mine sau va spune că exagerez.

— Ți-e greu să recunoști că nu-ți iese? m-a întrebat el fără să ridice privirea.

— Nu e vorba doar despre mâncare, Mihai! Nu vezi că mă rănești? Mereu mă compari cu altele. Cu mama ta, cu Loredana, cu oricine altcineva… Parcă niciodată nu sunt destul!

A ridicat din umeri.

— Poate dacă ai încerca mai mult…

Atunci am izbucnit:

— Încerc! În fiecare zi încerc! Dar tu vezi doar ce nu e bine! Niciodată nu spui mulțumesc, niciodată nu te uiți la mine ca la cineva care contează!

S-a lăsat liniștea. Doar ploaia se mai auzea. Mihai s-a ridicat și a plecat în sufragerie. Am rămas singură cu vasele murdare și cu inima frântă.

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la copilăria mea, la mama care niciodată nu era mulțumită de mine. La tata care pleca mereu la muncă și nu avea timp să mă întrebe dacă sunt bine. La cum am învățat să tac și să fac pe plac tuturor, sperând că într-o zi cineva va vedea efortul meu.

A doua zi dimineață, Mihai s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a cerut cafeaua, a întrebat unde îi sunt cheile de la mașină și a plecat la serviciu fără să mă privească în ochi.

Am rămas singură în bucătărie, privind la masa goală. Mi-am sunat sora, pe Irina.

— Nu mai pot, Irina. Mă simt invizibilă. Oricât aș face, tot nu e bine.

— Tu nu gătești pentru el sau pentru Loredana. Gătești pentru tine. Dacă nu te simți apreciată acasă, poate ar trebui să-i spui clar ce simți sau… să te gândești dacă merită să rămâi acolo.

Cuvintele ei m-au lovit ca un duș rece. Seara aceea a fost începutul unei schimbări. Am început să vorbesc mai deschis cu Mihai despre ce simt. La început a râs de mine.

— Ești prea sensibilă! Toate femeile gătesc pentru familie. Ce mare lucru?

Dar am continuat să-i spun cum mă simt. Am refuzat să mai gătesc câteva zile. A venit acasă cu mâncare la pachet și s-a uitat lung la mine.

— Ce faci? Chiar te-ai supărat atât?

— Da, Mihai. Pentru că nu e vorba doar despre mâncare. E despre respect. Despre faptul că nu mă vezi decât prin comparație cu altele.

A tăcut mult timp. Într-o seară s-a apropiat timid:

— Nici eu n-am avut parte de aprecieri acasă… Tata mereu îmi spunea că nu sunt destul de bun. Poate de asta… Poate că nici eu nu știu să spun mulțumesc.

Am plâns amândoi atunci. Pentru toate rănile vechi pe care le purtam fără să știm cum să le vindecăm.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit sau dacă rănile astea se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că am început să vorbim altfel unul cu celălalt.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim suficienți pentru ceilalți și uităm să fim buni cu noi înșine? Voi v-ați simțit vreodată invizibili în propria familie?