Când vecinătatea devine povară: Povestea granițelor și a prieteniei pierdute

— Irina, nu poți să-l iei și azi pe Vlad de la grădiniță? Am o întâlnire importantă la serviciu, te rog mult! vocea Cameliei răsună în telefon, răgușită de grabă și, parcă, de o obișnuință care mă apasă tot mai tare pe umeri.

Mă uit la ceas. E deja 16:30, iar Maria, fetița mea, mă așteaptă să mergem împreună la cursul de balet. Îmi simt stomacul strâns. Nu e prima dată când Camelia mă roagă asta. De fapt, în ultimele două luni, aproape că a devenit o regulă nescrisă: eu iau copiii de la grădiniță, îi supraveghez până se întoarce ea de la muncă, le dau gustări, îi împac când se ceartă. La început mi s-a părut firesc — suntem vecine, suntem mame singure, ne ajutăm reciproc. Dar reciprocitatea a dispărut pe nesimțite.

— Bine, Camelia, îl iau și azi. Dar te rog să nu mai întârzii, chiar trebuie să ajungem la balet cu Maria.

— Sigur, sigur! Promit că nu durează mult!

Închid telefonul și mă uit în oglindă. Chipul meu pare mai obosit decât îl știam. Îmi trec mâna prin păr și încerc să-mi alung gândurile negre. Oare sunt eu prea bună? Sau prea slabă?

La grădiniță, Vlad sare în brațele mele ca de obicei.

— Mami nu vine nici azi? întreabă el cu voce stinsă.

Îl strâng la piept și îi zâmbesc forțat.

— Vine mai târziu, Vlad. Hai să mergem acasă la noi până vine ea.

Maria mă privește cu ochi mari și tăcuți. Știu că nu-i place când trebuie să împartă timpul meu cu Vlad. În drum spre casă, îmi spune încet:

— Mami, azi nu mai facem puzzle-ul nostru?

Îmi mușc buza. Încerc să-i explic că uneori trebuie să ajutăm oamenii la nevoie, dar simt că nu mă cred nici eu pe mine. Ajunși acasă, Vlad vrea să se joace cu toate jucăriile Mariei. Se ceartă, plâng amândoi, iar eu încerc să-i împac. Timpul trece greu. Camelia întârzie din nou.

La 19:00 sună la ușă. Intră zâmbind larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Vai, Irina, ce m-a salvat azi! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Îi zâmbesc forțat și îi spun că trebuie să plecăm urgent la balet. Maria e deja supărată și obosită. În drum spre sală, mă simt vinovată față de ea.

Seara, după ce adoarme Maria, mă așez pe canapea și încerc să-mi pun ordine în gânduri. De ce mi-e atât de greu să-i spun Cameliei „nu”? De ce simt că fiecare „da” pe care i-l dau e un „nu” pentru mine și pentru copilul meu?

A doua zi dimineață, o întâlnesc pe Camelia pe scară.

— Irina, te rog frumos, poți să mă ajuți cu Vlad și mâine? Am o ședință importantă…

Simt cum mi se strânge inima. Inspir adânc.

— Camelia, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Maria are nevoie de mine, eu am nevoie de timp pentru noi…

Camelia mă privește surprinsă și puțin iritată.

— Dar doar ne ajutăm între noi! Și eu te-am ajutat când ai avut nevoie!

Îmi amintesc vag o singură dată când a stat cu Maria două ore ca să pot merge la medic. În rest… mereu eu am fost cea care a cedat.

— Da, dar nu e echitabil. Simt că tot timpul meu liber îl petrec cu Vlad și nu mai am energie pentru Maria sau pentru mine.

Camelia oftează teatral.

— Bine… dacă așa simți…

Se întoarce brusc și urcă scările fără să mai spună altceva. Mă simt vinovată și ușurată în același timp. Oare am făcut bine? Oare am pierdut o prietenie sau doar o iluzie?

Zilele trec. Camelia nu mă mai caută. Ne salutăm rece pe scară. Vlad nu mai vine la noi. Maria pare mai fericită; avem timp pentru puzzle-ul nostru și pentru povești înainte de culcare. Dar uneori mă surprind privind spre ușa Cameliei cu un nod în gât.

Într-o seară, o aud certându-se cu mama ei la telefon pe palier:

— Nu am pe nimeni! Toți mă lasă baltă când am nevoie!

Mă simt din nou vinovată. Dar apoi îmi amintesc cât de greu mi-a fost să spun „nu”. Cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să fiu tot timpul de ajutor altora.

Poate că unele prietenii nu rezistă când pui limite sănătoase. Poate că uneori trebuie să alegi între a fi salvatorul tuturor și a fi prezent pentru copilul tău — sau chiar pentru tine însuți.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu frica de a spune „nu”, doar ca să nu pierdem oameni care oricum nu ne apreciază cu adevărat? Unde tragem linia între bunătate și sacrificiu inutil?