Biletele de teatru de ultim moment: Dar sau povară?

— Nu pot să cred! Am strigat, uitându-mă la ceasul din bucătărie. Era deja șase fără un sfert, iar pe masa din hol zăceau două bilete la Teatrul Național, cu ora de începere 19:00. Pe bilet, scrisul Roxanei: „Surpriză! Ne vedem la intrare. Abia aștept!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam deja planuri pentru seara asta: trebuia să termin un raport pentru serviciu, să-l ajut pe tata cu medicamentele și să mă ocup de temele lui Vlad, băiatul meu. Dar Roxana… Roxana era genul acela de om care trăia pentru moment, care nu înțelegea niciodată de ce nu pot lăsa totul baltă pentru o aventură spontană.

Am pus mâna pe telefon și am sunat-o. A răspuns imediat, cu vocea ei veselă:

— Ți-au plăcut biletele? Am găsit locuri excelente! Știu că ai nevoie să ieși din rutină.

— Roxana, ești sigură că azi? Adică… nu prea pot, am deja multe pe cap.

— Hai, nu fi așa! O dată în viață! Te rog, fă-ți timp. Chiar am nevoie să vii cu mine.

Vocea ei s-a schimbat brusc, devenind mai moale, aproape rugătoare. Am simțit vinovăția crescând în mine. Poate chiar avea nevoie de mine. Poate era ceva mai mult la mijloc decât un simplu gest impulsiv.

Am oftat și am acceptat. Am alergat prin casă, încercând să găsesc o rochie potrivită, să-i explic lui Vlad că nu pot sta cu el la teme și să-l rog pe tata să se descurce singur cu pastilele. Toți au fost nemulțumiți. Vlad s-a bosumflat:

— Mereu pleci când am nevoie de tine!

Tata a murmurat:

— Nu-i nimic, mă descurc eu… ca de obicei.

M-am simțit ca o trădătoare. Dar am plecat.

La teatru, Roxana mă aștepta zâmbitoare, cu două cafele în mână.

— Uite, știam că ai nevoie de energie! Hai să uităm de toate și să ne bucurăm de seară!

Am încercat să zâmbesc, dar gândurile nu-mi dădeau pace. În sală, piesa era superbă, dar mintea mea era acasă. Mă întrebam dacă Vlad s-a descurcat cu exercițiile la matematică și dacă tata și-a luat corect pastilele.

La pauză, Roxana s-a uitat la mine lung:

— Ce e cu tine? Nu te bucuri deloc?

— Roxana… apreciez gestul tău, dar data viitoare te rog să mă anunți din timp. Chiar nu pot lăsa totul baltă așa…

A oftat și ea:

— Știu că nu ești ca mine. Dar uneori simt că nu mai știu cum să-ți fiu aproape. Mereu ești ocupată. Mi-e dor de tine.

Am simțit un nod în gât. Avea dreptate. M-am ascuns mereu după responsabilități și am uitat cât de mult contează să fii prezent pentru cineva drag.

După spectacol, am mers împreună spre metrou. Strada era luminată slab, iar pașii noștri răsunau pe trotuar.

— Îmi pare rău dacă te-am pus într-o situație dificilă, a spus Roxana încet.

— Și mie îmi pare rău că nu reușesc să fiu mai flexibilă. Poate că uneori trebuie să las grijile deoparte…

Ne-am îmbrățișat înainte să ne despărțim. Am simțit că prietenia noastră a trecut printr-un test important în seara aceea.

Ajunsă acasă, Vlad dormea deja, iar tata mă aștepta în bucătărie.

— A fost frumos la teatru? m-a întrebat el cu blândețe.

— Da… a fost altfel decât mă așteptam.

Am rămas mult timp pe gânduri după aceea. Oare cât valorează timpul nostru? Cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru ceilalți? Și ce înseamnă cu adevărat un gest atent?

Poate că răspunsurile nu sunt niciodată simple. Dar știu sigur că uneori trebuie să ne oprim din goană și să privim în jur — la cei care ne iubesc și care au nevoie de noi, chiar dacă nu întotdeauna în modul pe care ni-l imaginăm noi.

Oare câți dintre noi am uitat să fim prezenți cu adevărat pentru cei dragi? Sau poate… cât de des confundăm un gest frumos cu o povară? Ce credeți voi?