„Copiii mei vor să mă ducă la un azil și să-mi vândă casa”: Am nevoie de îngrijire specială, iar ei nu pot să mi-o ofere

Maria a visat întotdeauna să fie mamă. Din momentul în care și-a ținut în brațe primul născut, Andrei, a știut că ar face orice pentru copiii ei. Doi ani mai târziu, s-a născut fiica ei, Ana, și viața Mariei părea completă. Și-a pus sufletul și inima în creșterea lor, sacrificându-și adesea propriile nevoi și dorințe pentru a se asigura că au tot ce le trebuie.

Soțul Mariei a murit când copiii erau încă mici, lăsând-o să-i crească singură. A muncit în două locuri de muncă pentru a face față cheltuielilor, venind adesea acasă epuizată, dar găsind totuși energia să-i ajute la teme, să participe la evenimentele școlare și să le ofere un cămin iubitor. Nu s-a plâns niciodată pentru că a crezut că a fi mamă este cel mai important lucru din lume.

Pe măsură ce Andrei și Ana au crescut, Maria a continuat să-i sprijine în toate modurile posibile. I-a ajutat să-și plătească taxele de facultate, a semnat contractele pentru primele lor apartamente și chiar le-a oferit ajutor financiar când au avut nevoie. A fost mereu acolo pentru ei, indiferent de situație.

Acum, la sfârșitul anilor 70, sănătatea Mariei a început să se deterioreze. Suferă de artrită, ceea ce face dificilă mișcarea, și a fost recent diagnosticată cu demență în stadiu incipient. În ciuda acestor provocări, a încercat să-și mențină independența, locuind singură în casa unde și-a crescut copiii.

Într-o seară, Andrei și Ana au venit la cină. Maria era încântată să-i aibă din nou sub același acoperiș, amintindu-și de vremurile trecute și împărtășind povești din copilăria lor. Dar pe măsură ce seara avansa, conversația a luat o întorsătură neașteptată pentru Maria.

„Mamă,” a început Andrei ezitant, „am discutat și credem că e timpul să te muți într-un azil.”

Inima Mariei s-a prăbușit. „Un azil? De ce ar trebui să merg acolo? Încă pot avea grijă de mine.”

Ana a intervenit: „Mamă, știm că e greu de recunoscut, dar ai nevoie de mai multă îngrijire decât putem noi oferi. Amândoi avem familiile și locurile noastre de muncă. Nu putem fi aici tot timpul să te ajutăm.”

Maria a simțit un val de trădare. După tot ce făcuse pentru ei, cum puteau să sugereze așa ceva? „Dar aceasta este casa mea,” a protestat ea. „V-am crescut aici. Am atâtea amintiri aici.”

Andrei a oftat. „Înțelegem asta, mamă. Dar nu mai este sigur pentru tine să locuiești singură. Și trebuie să vindem casa pentru a acoperi costurile îngrijirii tale.”

Lacrimi i-au umplut ochii Mariei. Întotdeauna și-a imaginat că va îmbătrâni în casa ei, înconjurată de amintirile familiei sale. Gândul de a o părăsi era insuportabil.

„Te rog,” a implorat ea, „trebuie să existe o altă soluție.”

Dar Andrei și Ana erau hotărâți. Cercetaseră deja aziluri și găsiseră unul care credeau că va oferi îngrijirea de care Maria avea nevoie. I-au asigurat că este un loc frumos cu personal prietenos și alți rezidenți cu care ar putea socializa.

În ciuda asigurărilor lor, Maria nu putea scutura sentimentul de abandon. Dăduse totul pentru copiii ei, iar acum erau gata să o lase deoparte când avea cea mai mare nevoie de ei.

În săptămânile care au urmat, Maria și-a împachetat cu reticență lucrurile, fiecare obiect fiind o amintire dureroasă a vieții pe care o lăsa în urmă. Ziua în care s-a mutat în azil a fost una dintre cele mai grele din viața ei. Pe măsură ce se acomoda în noua sa cameră, nu putea să nu simtă un profund sentiment de pierdere și singurătate.

Andrei și Ana o vizitau ocazional, dar viețile lor erau ocupate și vizitele lor deveneau din ce în ce mai rare. Maria își petrecea majoritatea zilelor singură, tânjind după confortul casei sale și prezența familiei sale.

Pe măsură ce lunile treceau, sănătatea Mariei continua să se deterioreze. Personalul azilului făcea tot posibilul să o îngrijească, dar nu era același lucru ca și cum ar fi avut copiii alături. Se întreba adesea dacă lucrurile ar fi fost diferite dacă ar fi făcut alte alegeri sau dacă ar fi fost mai puțin altruistă în creșterea copiilor ei.

În cele din urmă, Maria a realizat că viața nu se desfășoară întotdeauna așa cum sperăm. În ciuda eforturilor și sacrificiilor sale, s-a trezit singură într-un loc care nu a simțit niciodată ca acasă.