Ziua în care muzica s-a oprit: O mamă prinsă între două generații

— Nu mai pot, nu mai pot! am strigat în gând, în timp ce Mara urla din toți rărunchii în pătuțul ei, cu obrajii roșii și pumnii strânși. Îmi tremurau mâinile pe marginea patului, iar lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri. În spatele meu, vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un ecou necruțător:

— Las-o să plângă, Irina! Așa se întărește copilul. Pe vremea mea, nu ne țineam copiii în brațe la fiecare scâncet.

M-am întors spre ea, cu ochii umflați de nesomn și de neputință. Mi-aș fi dorit să-i spun că nu mai pot, că mă doare fiecare țipăt al Marei ca o rană deschisă. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea privirii ei critice și a așteptărilor nespuse.

Soțul meu, Radu, era la serviciu. Ca de obicei, nu era acolo când tensiunile atingeau apogeul. Îmi promitea mereu că va vorbi cu mama lui, dar niciodată nu o făcea. Și eu rămâneam singură, prinsă între Mara care plângea și Viorica care bombănea.

— Nu vezi că o răsfeți? O să-ți urce în cap! Copiii trebuie să știe cine e stăpânul în casă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, să fug, să dispar. Dar Mara avea nevoie de mine. Am ridicat-o din pătuț și am strâns-o la piept, ignorând privirea dezaprobatoare a soacrei.

— Nu mai pot, mamaie… Nu mai pot… am șoptit printre suspinele Marei.

Viorica a oftat teatral și a ieșit din cameră trântind ușa. Am rămas singură cu Mara, legănând-o încet, încercând să-mi liniștesc atât copilul, cât și inima care bătea nebunește.

În acea zi, muzica s-a oprit în casa noastră. Nu mai aveam putere nici să pornesc radioul pe care îl ascultam mereu când îi dădeam Marei să mănânce. Totul era tăcere și plâns.

Când Radu a venit acasă, am încercat să-i povestesc ce s-a întâmplat. M-a ascultat absent, cu ochii pe telefon.

— E bătrână, Irina… Așa e ea. Nu te mai consuma.

— Dar nu mă ajută deloc! Simt că orice fac e greșit…

— O să treacă. Toate trec.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Nimeni nu mă asculta cu adevărat. Nimeni nu vedea cât de greu îmi era.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Mara s-a trezit din oră în oră. Am mers la ea de fiecare dată, cu ochii împăienjeniți de oboseală. La un moment dat, am găsit-o pe Viorica lângă pătuț.

— Las-o să plângă! Dacă o iei mereu în brațe, n-o să doarmă niciodată singură!

— Nu pot… Nu pot s-o las… am răspuns printre lacrimi.

— Ești slabă! Pe vremea mea…

— Nu mai vreau să aud de vremea dumneavoastră! am izbucnit brusc. Eu sunt mama ei! Eu simt ce are nevoie!

Viorica a rămas stană de piatră. Pentru prima dată, am văzut-o ezitând. Apoi a plecat fără un cuvânt.

A doua zi dimineață, atmosfera era irespirabilă. Radu plecase devreme la serviciu. Viorica făcea cafeaua în tăcere. Eu stăteam la masă cu Mara în brațe, încercând să nu izbucnesc din nou.

— Irina…

Vocea soacrei era mai blândă ca niciodată.

— Știu că ți-e greu… Și mie mi-a fost greu când eram ca tine. Dar nu aveam pe nimeni să mă ajute…

Am ridicat privirea spre ea. Ochii îi erau umezi.

— Poate că exagerez uneori… Dar mi-e teamă pentru voi. Pentru Mara…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată furia s-a transformat într-o tristețe adâncă.

— Și mie mi-e teamă… Să nu greșesc… Să nu fiu o mamă rea…

Am stat amândouă în tăcere câteva minute. Mara adormise la pieptul meu.

— Poate ar trebui să încercăm să ne ascultăm una pe alta…

Viorica a dat din cap încet.

— Poate…

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte, dar am început să vorbim mai mult și să ne ascultăm mai des. Mara crește frumos, iar eu încă mă lupt cu nesiguranța și vinovăția.

Sunt zile când încă simt că muzica s-a oprit în sufletul meu. Dar sunt și momente când râsul Marei umple casa și mă face să cred că poate totul va fi bine.

Mă întreb adesea: oare câte mame trăiesc aceeași luptă tăcută? Oare vom reuși vreodată să fim ascultate cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?