Ziua în care furia mea a schimbat totul: O mamă împotriva sistemului

— Doamnă profesoară, vă rog, Vlad nu se simte bine! — vocea Mariei, colega fiului meu, răsuna disperată pe coridorul școlii. Am ajuns acolo exact când Vlad, băiatul meu de doisprezece ani, era întins pe jos, palid ca varul, cu ochii dați peste cap. O clipă am crezut că lumea s-a oprit. În jurul lui, copiii se uitau speriați, iar doamna Popescu, diriginta clasei, părea mai preocupată să nu facă „scandal” decât să cheme salvarea.

— E doar o criză de nervi, să nu exagerăm! a spus ea, încercând să mă liniștească atunci când am intrat val-vârtej în clasă. Dar eu știam. Îl știam pe Vlad mai bine decât oricine. Nu era genul care să dramatizeze. Nu era genul care să ceară atenție. Dacă ajunsese să ceară ajutor, era grav.

Am pus mâna pe telefon și am sunat la 112. În timp ce așteptam ambulanța, am simțit cum furia mi se adună în piept ca un bulgăre de foc. Cum e posibil ca un copil să fie ignorat așa? Cum e posibil ca o profesoară să nu vadă suferința din fața ei?

— Doamnă Popescu, dacă i se întâmplă ceva copilului meu, vă asigur că nu o să rămână așa! am spus printre dinți.

— Vă rog să nu ridicați tonul la mine! Eu am experiență, știu când un copil are nevoie de ajutor și când nu! mi-a răspuns ea cu o superioritate care m-a făcut să tremur.

Ambulanța a venit după zece minute care mi s-au părut o eternitate. Vlad avea glicemia scăzută și intrase într-o stare precomatoasă. Medicii m-au privit cu compasiune și mi-au spus că dacă ar mai fi trecut puțin timp, ar fi putut fi prea târziu.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme în patul de spital, cu perfuzia în mână, și am simțit că mă sufoc de neputință. Soțul meu, Radu, încerca să mă liniștească:

— Liniștește-te, Irina. E bine acum. Totul va fi bine.

Dar eu știam că nu va fi bine dacă nu fac ceva. Dacă nu spun nimic, mâine alt copil poate păți la fel. A doua zi am mers la școală și am cerut o întâlnire cu directoarea.

— Doamnă director Vasilescu, vreau să depun o plângere oficială împotriva doamnei Popescu. Fiul meu a fost ignorat când avea nevoie de ajutor medical urgent.

— Doamnă Ionescu, vă înțeleg supărarea, dar trebuie să înțelegeți că profesorii au mulți copii în grijă… Nu e ușor… a încercat ea să mă calmeze.

— Nu mă interesează scuzele! Dacă profesoara nu poate avea grijă de copii, să plece! Am venit aici să cer dreptate pentru Vlad și pentru toți copiii care pot fi victimele nepăsării!

Am plecat de acolo cu promisiunea unei anchete interne. Dar știam deja cum merg lucrurile: totul se mușamalizează, profesorii se acoperă unii pe alții, iar părinții sunt considerați isterici dacă îndrăznesc să ridice vocea.

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la alți părinți. Unii mă felicitau pentru curaj, alții îmi spuneau să las lucrurile așa „ca să nu aibă Vlad probleme”. Dar eu nu puteam să tac.

— Mamă, te rog, nu vreau să fiu subiect de bârfă la școală… mi-a spus Vlad într-o seară.

— Vlad, dacă nu luptăm acum, cine știe câți copii vor mai suferi? Tu ai avut noroc că eram aproape. Alții poate nu vor avea…

Radu era tot mai tensionat:

— Irina, te rog, gândește-te și la noi! Dacă te iei de școală, cine știe ce consecințe vor fi? Poate îl vor marginaliza pe Vlad…

Dar eu nu puteam da înapoi. Am scris pe Facebook povestea noastră. În câteva ore s-a viralizat. Zeci de părinți au început să povestească experiențe similare: copii ignorați, profesori indiferenți, directori care ascund adevărul ca să nu „strice imaginea școlii”.

A doua zi am fost chemată la Inspectoratul Școlar. M-au întâmpinat trei doamne scorțoase care încercau să mă convingă că „totul e sub control”.

— Doamnă Ionescu, vă asigurăm că vom lua măsuri… Dar vă rugăm să nu mai faceți valuri pe rețelele sociale…

— Dacă nu făceam valuri, nici nu mă băgați în seamă! Nu mă opresc până nu văd schimbări reale!

În zilele următoare am primit amenințări voalate: „Aveți grijă la ce spuneți”, „Nu vă puneți cu sistemul”, „Gândiți-vă la viitorul copilului dumneavoastră”. Dar pentru prima dată în viața mea simțeam că fac ceea ce trebuie.

Vlad s-a întors la școală după două săptămâni. Colegii îl priveau ciudat, unii profesori îl ignorau ostentativ. Dar eu eram acolo la fiecare pas. Am continuat să merg la ședințe, să cer explicații, să adun semnături pentru schimbarea regulamentului școlii privind urgențele medicale.

Într-o zi m-a sunat doamna Popescu:

— Doamnă Ionescu… poate am greșit… dar și dumneavoastră trebuie să înțelegeți presiunea sub care lucrăm…

— Nu e vorba doar despre dumneavoastră! E vorba despre toți copiii care au nevoie de ajutor și nu-l primesc! Dacă nu puteți face față presiunii, poate ar trebui să vă gândiți la altceva!

Au trecut luni de zile până când Inspectoratul a anunțat că va introduce cursuri obligatorii de prim-ajutor pentru toți profesorii din județ. Nu era mult, dar era un început. Vlad încă poartă povara acelei zile — uneori are coșmaruri că nimeni nu-l aude când strigă după ajutor.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă i-am făcut viața mai grea copilului meu. Dar apoi îmi amintesc privirea lui din acea zi — disperarea din ochii lui — și știu că n-aș fi putut trăi cu mine însămi dacă aș fi tăcut.

Oare câte mame mai trebuie să strige înainte ca sistemul să asculte? Câte tragedii mai trebuie să se întâmple până când copiii noștri vor fi cu adevărat protejați?