Zidul invizibil al luxului: Povestea unei familii despicate de aparențe

— Nu, Marta, jucăria asta rămâne aici. La noi, la bunici, îi spune soacra mea, doamna Stănescu, cu vocea ei tăioasă, în timp ce-l trage ușor pe Kubă de mână. Mă uit la băiatul meu, care își strânge la piept mașinuța scumpă, ochii lui mari și umezi căutându-mă cu disperare. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Suntem în sufrageria lor imensă, cu pereți tapetați și candelabre grele, iar eu mă simt mică, strivită de luxul acesta rece.

Soțul meu, Vlad, stă lângă mine, cu mâinile încrucișate și privirea pierdută. Știu că-l doare, dar nu are curaj să-i spună mamei lui nimic. De fiecare dată când venim aici, povestea se repetă: cadouri scumpe pentru Kubă, dar niciunul nu are voie să treacă pragul casei noastre modeste din Militari. — Să nu se strice, Marta! Să nu se piardă! La voi e prea mic spațiul pentru așa ceva, îmi spune doamna Stănescu cu un zâmbet fals.

Mă simt umilită. Parcă fiecare replică a ei e o săgeată otrăvită. Îmi amintesc prima dată când am venit aici, la vila lor din Cotroceni. Eram însărcinată și speram că voi fi primită cu brațele deschise. În schimb, am primit priviri reci și întrebări despre salariul meu de profesoară. — Vlad putea să găsească pe cineva mai potrivit pentru statutul lui, mi-a spus atunci pe șoptite.

De atunci, fiecare duminică e o piesă de teatru. Masa e întotdeauna perfect aranjată: farfurii fine, tacâmuri de argint, pahare de cristal. Dar sub poleiala asta totul e gol. Discuțiile sunt despre vacanțe în străinătate, despre afaceri și prieteni „de familie”. Eu tac și încerc să nu mă simt invizibilă.

Într-o zi, după ce am ajuns acasă, l-am găsit pe Kubă plângând în camera lui. — Mami, de ce nu pot să iau jucăriile acasă? Nu mă iubește bunica? M-a durut mai tare decât orice altceva. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că dragostea poate fi condiționată? Că pentru unii oameni banii sunt mai importanți decât zâmbetul unui copil?

Am încercat să vorbesc cu Vlad. — Trebuie să-i spui mamei tale că nu e normal ce face! Dar el a dat din umeri. — Știi cum e mama… Nu vrei să o superi. Dacă ne taie sprijinul? Am simțit cum mi se strânge inima. Sprijinul? Adică banii pe care ni-i mai dă uneori pentru rate sau pentru grădinița lui Kubă? Oare chiar atât de mult depindem de ei?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am decis să nu mai mergem la ei o vreme. — Nu vreau ca fiul nostru să crească simțindu-se inferior! i-am spus printre lacrimi. Vlad a oftat adânc și a acceptat.

Au trecut două săptămâni fără vizite la Cotroceni. Telefonul a sunat într-o duminică dimineață. Era doamna Stănescu. — Marta, nu crezi că e timpul să vă maturizați? Familia trebuie să fie unită! Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Familia nu înseamnă doar bani și cadouri care rămân pe rafturi! am izbucnit eu.

A urmat o tăcere grea. — Dacă așa vrei tu… Dar să știi că Vlad va regreta! a spus ea și a închis.

În zilele următoare am simțit cum Vlad se îndepărtează de mine. Era tot mai tăcut, tot mai absent. Într-o seară l-am găsit stând pe întuneric în bucătărie.
— Ți-e dor de ei? l-am întrebat încet.
— Mi-e dor de tata… Dar mama… Nu știu cum să-i spun că ne rănește.

Am stat lângă el și l-am ținut de mână. — Poate că trebuie să ne construim propriile reguli. Să nu mai acceptăm umilința doar pentru niște bani sau niște jucării scumpe.

A doua zi am mers împreună la vila din Cotroceni. Kubă era emoționat, dar i-am promis că vom fi împreună orice ar fi. Când am intrat, doamna Stănescu ne-a întâmpinat cu un zâmbet rece.
— Ați venit după jucării? a întrebat batjocoritor.
— Am venit să vă spunem că nu mai vrem nimic din ce nu putem lua acasă cu noi, i-a răspuns Vlad cu o voce pe care n-am mai auzit-o până atunci.

Pentru prima dată am văzut-o pe soacra mea pierzând controlul. S-a ridicat brusc de la masă și a început să strige:
— Voi nu știți să apreciați nimic! Tot ce fac e pentru voi!
— Nu vrem lucruri, vrem respect! i-am spus eu tremurând.

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. La final am plecat fără niciun cadou, dar cu inima ușurată.

Acum stăm toți trei în sufrageria noastră micuță din Militari. Kubă se joacă cu mașinuța lui veche, dar râde fericit. Vlad mă ia de mână și îmi șoptește:
— Poate că n-o să avem niciodată luxul lor… Dar avem liniște.

Mă uit la familia mea și mă întreb: Oare câți oameni trăiesc prizonieri între zidurile invizibile ale aparențelor? Merită vreodată sacrificiul demnității pentru un confort care nu-ți aparține cu adevărat?