Zece ani mai târziu: Când familia bate la ușă după ce te-a alungat

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai făcut de rușine toată familia! Ți-am spus să nu te încurci cu băiatul ăla, dar tu n-ai ascultat!

Cuvintele mamei încă îmi răsună în minte, chiar și după zece ani. Era o seară friguroasă de noiembrie, iar eu stăteam pe treptele casei din Bacău, cu o geantă veche și burta deja vizibilă. Tata nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii goi, ca și cum nu mai eram fiica lui. Am simțit atunci că pământul mi se surpă sub picioare. Aveam doar 19 ani și lumea mea se prăbușea.

Am plecat la București cu trenul de noapte, fără să știu unde voi dormi sau ce voi face. Singura mea prietenă adevărată, Alina, m-a primit în garsoniera ei mică din Drumul Taberei. Acolo am născut-o pe Maria, fetița mea cu ochi mari și păr ca abanosul. Au urmat ani grei: am lucrat ca vânzătoare, apoi ca menajeră, orice ca să pot plăti chiria și să-i pun Mariei ceva pe masă. Au fost zile când nu aveam decât pâine și ceai, dar nu m-am plâns niciodată. Maria era tot ce aveam.

În fiecare an de Crăciun, mă uitam la telefon, sperând că mama sau tata mă vor suna. Nu au făcut-o niciodată. Îmi imaginam cum stau la masa mare din sufragerie, cu friptură și cozonac, fără mine. Mă întrebam dacă le lipsesc sau dacă mă urăsc atât de tare încât nici nu-și mai amintesc de mine.

Au trecut zece ani. Maria a crescut frumos, e la școală și are note bune. Eu am reușit să-mi găsesc un job mai bun la o firmă de curățenie și am închiriat un apartament micuț, dar curat. Viața părea să intre pe un făgaș normal.

Asta până într-o seară de martie, când am auzit soneria. Era târziu, Maria dormea deja. Am deschis ușa și aproape că mi-a stat inima în loc: în fața mea stăteau mama și tata. Mama avea ochii roșii de plâns, iar tata părea îmbătrânit cu douăzeci de ani.

— Irina… putem să intrăm? a șoptit mama.

Am rămas blocată în ușă câteva secunde. Nu știam dacă să râd sau să plâng. În cele din urmă, i-am poftit înăuntru.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Mama a început să plângă în hohote.

— Tata tău a rămas fără serviciu acum doi ani… Eu sunt bolnavă… Avem datorii la bancă… Ne-au scos din casă…

Tata nu spunea nimic. Se uita la podea, rușinat.

— Știm că te-am rănit… Știm că nu merităm nimic de la tine… Dar nu mai avem pe nimeni… Poți să ne ajuți măcar cu un acoperiș pentru câteva zile?

Mi s-au tăiat picioarele. Toată furia, toată durerea din acei ani au ieșit la suprafață.

— Voi? Să vă ajut eu? După ce m-ați dat afară ca pe un câine? După ce nu v-ați interesat niciodată dacă trăiesc sau mor?

Mama a început să tremure.

— Irina, eram speriați… Nu știam cum să reacționăm… Am greșit enorm…

Tata a ridicat privirea pentru prima dată.

— Iartă-ne, fată… N-am dormit nopți întregi gândindu-ne la tine și la nepoata noastră…

M-am uitat la ei: doi oameni bătrâni, obosiți, zdrobiți de viață. Mi-am adus aminte de serile când mama îmi făcea ceai cu lămâie când eram răcită sau când tata mă ducea cu bicicleta prin parc. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Puteți rămâne aici câteva zile, am spus rece. Dar nu vă așteptați să uit totul peste noapte.

Au dormit pe canapea. Maria s-a trezit dimineața și i-a găsit în sufragerie. S-a uitat curioasă la ei.

— Mami, cine sunt oamenii aceștia?

Am ezitat o clipă.

— Sunt bunicii tăi, Maria.

Fetița mea a zâmbit larg și a alergat spre ei.

— Bunico! Bunicule!

Mama a izbucnit din nou în plâns și a strâns-o tare în brațe. Tata i-a adus o ciocolată mică din buzunarul hainei ponosite.

Zilele au trecut greu. Mama încerca să mă ajute la gătit sau curățenie, dar eu eram distantă. Tata ieșea cu Maria în parc și îi povestea despre copilăria mea. Într-o seară, când spălam vasele, mama s-a apropiat timid.

— Irina… Ți-am spus vreodată cât de mult te iubesc?

Am simțit un nod în gât.

— Nu cred că ai făcut-o vreodată…

A început să plângă încet.

— Mi-e rușine de mine… Am fost o mamă groaznică… Dar te rog, nu ne urî pentru totdeauna…

Nu am răspuns atunci. Dar noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la cât de mult mi-am dorit să fiu acceptată, iubită… Și cât de greu e să ierți.

După două săptămâni, părinții mei au găsit o cameră într-un azil ieftin din apropiere. Au vrut să plece fără să facă zgomot, dar Maria i-a prins la ușă și a început să plângă.

— Nu plecați! Vreau să stați cu noi!

Atunci am realizat că povestea noastră nu e doar despre durere și trădare, ci și despre speranță și vindecare. Le-am spus că pot veni oricând la noi, că nu-i voi lăsa pe drumuri.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată totul. Dar știu că Maria are nevoie de bunicii ei și că eu am nevoie să-mi găsesc liniștea.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta pentru a ne vindeca sufletul? Și dacă dragostea chiar poate repara ceea ce timpul a rupt?