„Vreau divorț” – Cuvintele care mi-au sfâșiat viața într-o seară de toamnă

— Vreau divorț, Irina. Nu mai pot.
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în liniștea serii. Tocmai terminasem de pus masa pentru cină, iar fetița noastră, Mara, desena la măsuța ei din colțul sufrageriei. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea lui era rece, străină.
— Ce-ai spus? am întrebat, cu vocea tremurândă.
— Ai auzit bine. Nu mai merge între noi. M-am săturat să mă prefac.
M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot aerul din cameră dispare. În minte mi-au răsunat cuvintele mamei mele: „Irina, niciodată să nu crezi că fericirea e garantată. Oamenii se schimbă.” Atunci râsesem, convinsă că Vlad nu e ca ceilalți bărbați despre care îmi povestea ea.

Am stat împreună aproape 16 ani. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, când încă visam amândoi la o viață mare și frumoasă. După ce ne-am mutat în București, am primit apartamentul bunicului meu din Drumul Taberei și acolo ne-am crescut copilul. Vlad lucra la o firmă de IT, eu predam franceza la un liceu din cartier. Nu eram bogați, dar aveam tot ce ne trebuia: dragoste, stabilitate, un copil sănătos.

Sau cel puțin așa credeam.

În ultimele luni, Vlad era tot mai absent. Venea târziu acasă, mereu obosit sau iritat. Îl întrebam dacă are probleme la serviciu, dar îmi răspundea sec: „Nu e nimic.” Am pus totul pe seama stresului și am încercat să fiu înțelegătoare. Dar în seara aceea, când mi-a spus că vrea divorț, am simțit că totul fusese doar o iluzie.

— Vlad, te rog… Mara are doar opt ani! Nu putem să…
— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa!
A ridicat vocea pentru prima dată după mult timp. Mara s-a uitat speriată la noi și a început să plângă încetișor. Am alergat la ea și am strâns-o în brațe.

— Tati pleacă? a întrebat ea printre sughițuri.
— Nu știu, iubita mea… Nu știu…

După ce Mara a adormit cu greu în acea noapte, m-am dus la bucătărie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Am încercat să-l fac pe Vlad să vorbească cu mine, să-mi spună ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar el era deja hotărât.

— E cineva? am întrebat într-un final.
A tăcut câteva secunde.
— Da. E cineva. Și nu mai pot să trăiesc în minciună.

Am simțit cum mă sufoc. Toți anii noștri împreună, toate promisiunile, toate nopțile în care visam la bătrânețe împreună — toate s-au spulberat într-o clipă.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama. Nu i-am spus totul, doar că Vlad vrea să plece.
— Ți-am zis eu, Irina… Bărbații nu știu să piardă sau să lupte pentru familie. Dar tu trebuie să fii tare pentru Mara.

Mama avea dreptate, dar nu voiam să aud asta atunci. Voiam doar să mă trezesc din coșmar.

Au urmat zile și nopți de discuții aprinse, certuri și lacrimi. Vlad s-a mutat la un prieten și a început procedura de divorț. Mara era confuză și tristă; nu înțelegea de ce tati nu mai vine acasă seara.

La școală, colegii au început să bârfească. „Ai auzit că soțul Irinei a plecat cu una mai tânără?” „Săraca fată…” M-am simțit umilită și judecată de toți cei din jur.

Într-o zi, după ore, directoarea m-a chemat la ea în birou.
— Irina, dacă ai nevoie de zile libere sau de ajutor… Știu că treci printr-o perioadă grea.
Am dat din cap și am ieșit repede pe hol ca să nu izbucnesc în plâns.

Seara, Mara m-a întrebat:
— Mami, dacă tati nu ne mai iubește pe noi, eu ce fac?
Mi s-a rupt sufletul.
— Tati te iubește mereu, doar că uneori oamenii mari fac greșeli… Dar eu sunt aici pentru tine orice ar fi.

Au trecut luni până când am reușit să accept realitatea. Vlad venea doar ca să o vadă pe Mara și discuta cu mine strict despre programul ei sau despre bani. Într-o zi l-am întrebat:
— Ai fost vreodată fericit cu adevărat cu mine?
S-a uitat în jos și a zis:
— Am fost… dar ceva s-a rupt și nu mai pot repara.

Am început să merg la terapie și încet-încet am învățat să mă pun pe mine pe primul loc. Am descoperit că pot fi puternică pentru Mara și pentru mine însămi. Am început să ies cu prietenele mele din nou, să râd și să visez la o viață nouă.

Într-o seară ploioasă de aprilie, mama a venit la noi cu plăcinta ei cu mere preferată.
— Vezi? Viața merge înainte. O să fii bine, Irina.
Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că poate chiar are dreptate.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim ani întregi într-o minciună doar de dragul aparențelor? Cât de mult putem ierta? Și când e momentul să ne alegem pe noi?