Vocea pe care nimeni nu o aude: Povestea bunicii mele, Marta

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau și să mă uit cum bunica se stinge încet, singură, în apartamentul acela rece! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuria cu supă aburea între noi pe masă.

Mama a oftat adânc, fără să mă privească. Tata s-a uitat la mine peste ochelari, cu acea privire obosită pe care o avea mereu după serviciu.

— Giulia, nu mai dramatiza. Marta e obișnuită așa. Știi bine că nu vrea să fie o povară pentru nimeni, a spus el, încercând să pună capăt discuției.

Dar eu nu puteam să tac. Îmi răsuna în minte vocea bunicii, slabă și stinsă, când o sunam seara:

— Draga mea, nu te deranja pentru mine. Sunt bine. Am citit azi din Biblie și am făcut ordine prin sertare…

Dar știam că minte. O simțeam în fiecare pauză dintre cuvinte, în fiecare oftat ascuns. De când a murit bunicul Ilie, bunica Marta s-a retras într-o lume a ei, unde tăcerea era mai grea decât orice boală. Vecinii îi aduceau uneori pâine sau lapte, dar nimeni nu stătea cu ea mai mult de câteva minute. Prietenele ei au plecat rând pe rând, iar copiii — adică părinții mei și unchiul Radu — erau prea ocupați cu viețile lor.

Într-o duminică, am hotărât să merg la ea fără să spun nimănui. Am găsit-o stând pe fotoliul vechi, cu privirea pierdută spre fereastră. Pe masă era o cană de ceai răcit și câteva pastile uitate.

— Bunico…

S-a întors spre mine cu un zâmbet slab.

— Giulia! Ce surpriză…

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit despre copilăria ei la țară, despre cum l-a cunoscut pe bunicul la balul satului, despre război și foamete. Dar cel mai mult mi-a vorbit despre singurătate:

— Să știi că nu doare cel mai tare bătrânețea, ci faptul că nu mai are cine să te asculte. Parcă devii invizibil…

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am încercat din nou să vorbesc cu ai mei.

— Mama, tata, vă rog! Haideți să facem cu rândul să mergem la bunica. Sau măcar să o luăm la noi câteva zile pe lună!

Mama a ridicat din umeri:

— Giulia, tu nu vezi cât avem de muncă? Eu abia apuc să mă odihnesc… Și oricum, Marta nu vrea să plece din casa ei.

Tata a dat din cap aprobator:

— E greu pentru toată lumea. Nu putem schimba totul peste noapte.

Am simțit cum mă sufoc de neputință. În fiecare seară îi scriam bunicii mesaje lungi pe WhatsApp, dar răspunsurile ei erau tot mai scurte. Într-o zi nu mi-a mai răspuns deloc. Am fugit la ea cu inima cât un purice. Am găsit-o în pat, palidă și slăbită.

— Nu-i nimic grav, draga mea… Doar că uneori mi-e greu să mă ridic din pat. Dar nu vreau să vă deranjez…

Am chemat salvarea și am stat lângă ea la spital până târziu în noapte. Atunci i-am sunat pe părinți și le-am spus răspicat:

— Dacă nu facem ceva acum, o pierdem!

A urmat o ceartă uriașă între tata și unchiul Radu despre cine e mai responsabil. Mama plângea în bucătărie, spunând că nu știe ce să facă. Eu m-am simțit prinsă la mijloc între generații care nu se mai aud una pe alta.

După externare, am reușit cu greu să-i conving pe ai mei să angajăm o femeie care să vină zilnic la bunica. Dar tot eu eram cea care mergea cel mai des la ea — îi citeam din cărțile preferate, îi aduceam prăjituri de la cofetărie și îi ascultam poveștile.

Într-o seară de iarnă, când ningea liniștit peste oraș, bunica mi-a spus:

— Să nu uiți niciodată cât de mult contează să asculți pe cineva. Uneori, un om are nevoie doar de o ureche și o inimă deschisă ca să simtă că trăiește.

M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama cât de ușor e să trecem pe lângă cei dragi fără să-i vedem cu adevărat.

Astăzi bunica încă trăiește, dar e tot mai firavă. Părinții mei au început să o viziteze mai des, dar încă simt că fac asta din datorie, nu din dragoste adevărată. Eu continui să lupt pentru ea — și pentru toți bătrânii invizibili care așteaptă ca cineva să-i asculte.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ne dăm seama cât de mult contează prezența noastră pentru cei care ne-au crescut? Câți dintre noi avem curajul să rupem tăcerea și să ascultăm vocea pe care nimeni nu o aude?