Visuri Frânte: Povestea unei fiice între datorie și sine

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care repară totul! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamul bucătăriei noastre din Bacău. Mama s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit cu ochii ei obosiți, plini de reproș.

— Dacă nici tu nu mă ajuți, cine să o facă? Sora ta e la București, are serviciu greu, tu ești aici, cu mine. Ce vrei să fac? Să mă descurc singură?

Am simțit cum mi se strânge inima. De când tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât de două ori pe an, totul a căzut pe umerii mei. Aveam 28 de ani și încă locuiam acasă, prinsă între nevoile mamei și așteptările surorii mele mai mari, Irina. Toată lumea părea să știe ce trebuie să fac cu viața mea — numai eu nu mai știam cine sunt.

În fiecare dimineață mă trezeam devreme ca să o ajut pe mama la piață. Ea vindea legume din grădină, iar eu căram lăzile, negociazam cu clienții și suportam privirile batjocoritoare ale cunoscuților: „Fata aia încă nu s-a măritat? Ce tot așteaptă?”

Irina mă suna aproape zilnic.

— Nu uita să-i plătești mamei lumina! Și vezi că trebuie dusă la control la spital. Tu ai timp, eu nu pot veni acasă luna asta.

De fiecare dată când îi răspundeam, simțeam cum mi se adună noduri în gât. Irina era mereu ocupată, mereu importantă. Eu eram „cea de sacrificiu”.

Într-o seară, după ce mama a adormit, am ieșit pe balcon și am privit orașul ud și gol. Mi-am amintit de visul meu din liceu: voiam să devin profesoară de limba română. Îmi plăcea să citesc poezii și să scriu povești. Dar după ce tata a plecat, banii au devenit o problemă și am renunțat la facultate ca să ajut acasă.

Într-o zi, la piață, l-am întâlnit pe Vlad, un băiat de la blocul vecin. Era vesel, glumeț și mereu cu o vorbă bună pentru toată lumea.

— De ce ești mereu tristă? m-a întrebat într-o dimineață.

— Nu sunt tristă, doar obosită.

— Ai vrea să ieșim la un film? Poate te mai destinzi.

Am ezitat. Mama nu ar fi fost de acord. „Ce-ți trebuie ție băieți? Ai destule pe cap!” Dar am acceptat. Seara aceea a fost ca o gură de aer proaspăt. Am râs, am vorbit despre cărți și filme — pentru prima dată după mult timp m-am simțit vie.

Când am ajuns acasă, mama mă aștepta în bucătărie.

— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon?

— Am ieșit puțin cu Vlad…

— Vlad? Ăla care n-are serviciu stabil? Nu vreau să te văd cu el! Ai destule probleme!

M-am simțit din nou prinsă între două lumi: dorința mea de libertate și lanțurile datoriilor familiale. Vlad a continuat să mă caute, dar fiecare întâlnire era umbrită de vinovăție. Mama se plângea tot mai des de sănătate, iar Irina mă presa cu telefoane și mesaje.

Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Hai cu mine la Iași! Am găsit un job acolo. Putem începe ceva nou împreună.

Am simțit că mi se taie respirația. Să plec? Să o las pe mama singură? Să rup lanțul sacrificiului?

Am încercat să vorbesc cu Irina.

— Tu nu înțelegi! Dacă pleci tu, cine are grijă de mama? Eu nu pot veni acasă! Ești egoistă!

— Dar eu? Eu când trăiesc pentru mine?

Irina a tăcut. Mama a început să plângă când i-am spus că vreau să plec.

— După tot ce am făcut pentru tine… Așa mă răsplătești?

Am simțit că mă sfâșii în două. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la pozele din copilărie — eu și Irina râzând în curte, tata tânăr și vesel. Unde dispăruserăm toți?

A doua zi am făcut bagajul. Mama nu mi-a vorbit deloc. Când am ieșit pe ușă, am simțit că las o parte din mine acolo.

La Iași, viața era grea dar altfel. Am început să lucrez într-o librărie mică. Vlad era alături de mine, dar vinovăția nu mă lăsa în pace. Mama mă suna des: „Nu-mi e bine… Nu știu cum mă descurc fără tine…” Irina îmi reproșa că sunt nerecunoscătoare.

Au trecut luni până am reușit să respir fără să simt că trădez pe cineva. Am început să scriu din nou — povești despre femei care se pierd între datorie și dorință.

Uneori mă întreb: Oare am făcut bine? Cât din viața noastră trebuie sacrificată pentru familie? Și cine ne dă voie, într-un final, să fim fericiți?