Visul meu de fericire s-a transformat într-o luptă zilnică: Povestea unei mame care nu mai știe dacă poate continua

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Ți-am spus de o mie de ori că nu pot să fac totul singură!
Vocea mea răsună în bucătăria rece, printre pereții scorojiți și mirosul persistent de igrasie. Vlad, soțul meu, stă rezemat de tocul ușii, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Nici măcar nu ridică privirea.
— Și ce vrei să fac? Eu am muncit toată ziua, tu ai stat acasă cu copilul.
Mă simt ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. „Stat acasă”… Dacă ar ști el ce înseamnă să fii mamă pentru Ilinca, copilul nostru de șase ani, care pare să aibă o energie inepuizabilă doar pentru a face exact opusul a ceea ce îi cer.

Când am cumpărat casa asta, eram însărcinată. Era mică, dar avea o grădină sălbatică și un cireș bătrân. Am văzut-o ca pe un început nou, locul unde visam să aud râsete de copii și să simt miros de cozonac proaspăt. Dar după ce ne-am mutat, am descoperit că visul meu era doar o fațadă: pereții mucegăiți, instalația veche care ceda la fiecare două săptămâni, acoperișul care plângea la fiecare ploaie. Și peste toate astea, Ilinca — copilul meu dorit — s-a transformat într-o enigmă pe care nu reușesc să o descifrez.

— Mamaaa! Nu vreau să fac temele! Nu vreau! — țipă Ilinca din camera ei, trântind ușa cu putere.

Mă uit la Vlad cu disperare. El oftează și se retrage în sufragerie, unde televizorul urlă știrile despre politicieni corupți și facturi care cresc. Mă simt singură, deși suntem trei în casă. Mă simt vinovată că nu pot fi mama calmă și răbdătoare pe care mi-am imaginat-o când eram mică.

Îmi amintesc cum mă jucam cu păpușile pe covorul bunicii din Ploiești. Îmi imaginam că sunt mamă și că toți copiii mei mă ascultă, mă iubesc și râd mereu. Dar Ilinca nu râde decât rar. De cele mai multe ori țipă, plânge sau se închide în sine. Am încercat tot: povești la culcare, jocuri creative, chiar și psihologul școlii. Nimic nu pare să funcționeze.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca cu greu — după încă o criză de furie pentru că nu găsea bluza preferată — m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns în hohote. Am simțit că nu mai pot. Mi-am dorit să fug, să dispar pentru o zi, două… Să nu mai aud nimic.

A doua zi dimineață, Vlad a găsit chiuveta plină cu vase nespălate și pe mine privind în gol la peretele scorojit.
— Nu crezi că exagerezi? Toate mamele trec prin asta. Uite la sora mea, are doi copii și nu se plânge atâta.

Mi-a venit să urlu. Sora lui are părinți aproape, are bani de menajeră și copii cuminți ca niște îngeri. Eu am doar oboseală cronică și sentimentul că orice aș face nu e niciodată destul.

Într-o duminică ploioasă, când acoperișul picura iar în hol, Ilinca s-a ascuns sub masă și a început să plângă fără motiv. Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins cu o forță neașteptată.
— Nu mă atinge! Nu mă iubești! — a țipat ea.

M-am prăbușit lângă ea pe podea.
— Ilinca, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar nu știu cum să te ajut dacă tu nu mă lași…

A tăcut brusc și m-a privit cu ochii ei mari, umezi. Pentru prima dată am văzut cât de speriată e de fapt. Nu e doar un copil dificil — e un copil care suferă și nu știe cum să spună asta.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să citesc despre anxietatea la copii, despre burnout-ul parental. Am vorbit cu educatoarea ei, cu psihologul școlii. Vlad a început să vină mai devreme acasă și să stea cu Ilinca măcar o oră pe zi.

Dar problemele nu au dispărut peste noapte. Casa tot se dărâmă încet-încet: azi cade tencuiala din baie, mâine se arde siguranța la tabloul electric. Facturile ne sufocă. Certurile dintre mine și Vlad au devenit mai rare dar mai tăioase.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit liniștită pentru prima dată după mult timp, Vlad s-a apropiat timid:
— Crezi că am greșit alegând casa asta? Crezi că ne-am grăbit?

L-am privit lung. Poate că da. Poate că nu. Poate că viața nu e niciodată ca în visele copilăriei.

Uneori mă întreb dacă toate mamele simt această prăpastie între ce au visat și ce trăiesc acum. Dacă toate simt vinovăția asta care te roade când nu reușești să fii perfectă pentru copilul tău. Dacă toate se întreabă: „Oare sunt destul? Oare copila mea va fi bine?”

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu sunt singură.

Voi cum faceți față când visurile voastre se ciocnesc de realitate? Ce vă ajută să mergeți mai departe când totul pare prea greu?