Visul meu de familie s-a transformat într-un șantier: Povestea unei mame epuizate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-l opresc pe Radu să arunce din nou mingea în geamul deja crăpat al sufrageriei. Vlad, soțul meu, stătea pe marginea canapelei, cu ochii pierduți în ecranul telefonului, de parcă tot universul nostru prăbușit nu-l privea.

Radu, băiatul nostru de șapte ani, avea o energie pe care nu reușeam să o stăpânesc. Parcă era mereu în contratimp cu mine: când eu voiam liniște, el voia gălăgie; când eu încercam să repar ceva prin casă, el găsea o modalitate să strice altceva. Și casa… casa asta veche din cartierul Andronache, pe care am cumpărat-o cu atâta entuziasm acum doi ani, era un șantier continuu. Pereții mucegăiți, acoperișul care ploua la fiecare furtună, podelele care scârțâiau la fiecare pas — toate mă făceau să simt că mă afund tot mai mult.

Îmi amintesc cum visam, copil fiind, să am o familie mare, veselă, cu miros de cozonac și râsete de copii. Îmi imaginam o casă mică, dar cochetă, cu un câine care să ne păzească și cu flori la ferestre. Dar realitatea era alta: câinele nostru, Azorel, era bătrân și bolnav, iar florile se ofileau din lipsă de timp și grijă.

— Mama, vreau tabletă! — a urlat Radu din nou, trântind ușa camerei lui. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-i dau tableta, dar nici nu mai aveam putere să mă cert. Vlad a ridicat din umeri.

— Lasă-l, poate se liniștește… — a murmurat el fără să mă privească.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie și am început să plâng în hohote. Nu pentru că Radu era dificil sau pentru că Vlad părea absent. Plângeam pentru că nu mai știam cine sunt. Mă simțeam captivă într-un vis care devenise coșmar.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc pachetul lui Radu pentru școală și să încerc să repar câte ceva prin casă. De fiecare dată când reușeam să pun la loc o faianță sau să vopsesc un perete, apărea altceva stricat: țeava de la baie curgea, frigiderul făcea zgomote ciudate, iar ușa de la intrare nu se mai închidea bine. Mă simțeam ca Sisif, împingând mereu aceeași piatră la deal.

Mama mea mă suna aproape zilnic:

— Irina, ai grijă de tine! Nu te mai consuma atât! Copiii sunt greu de crescut, dar trece… Și casa aia… poate ar trebui să vă mutați la bloc.

Dar eu nu voiam să renunț. M-am încăpățânat să cred că pot repara totul: casa, familia, pe mine însămi. Dar cu fiecare zi care trecea, oboseala se aduna ca un nor greu peste sufletul meu.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre crengile goale ale nucului din curte și ploaia bătea în geamurile sparte, am avut o ceartă urâtă cu Vlad. El venise târziu de la serviciu și uitase să cumpere lapte pentru Radu.

— Nu poți face niciodată nimic din ce te rog! — i-am spus printre dinți.

— Irina, nu mai pot nici eu! Toată ziua aud numai reproșuri! — a răbufnit el.

Radu a început să plângă în camera lui. Am fugit la el și l-am găsit ascuns sub pătură.

— De ce vă certați mereu? — m-a întrebat cu ochii mari și umezi.

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că nici eu nu mai știam de ce ne certăm. Poate pentru că eram prea obosiți ca să mai fim buni unul cu altul.

Au urmat zile în care am încercat să fac pace cu mine însămi. Am început să merg la psiholog — o decizie grea pentru cineva crescut cu ideea că „nu ești nebun dacă mergi la psiholog?”. Dar aveam nevoie să vorbesc cu cineva care să nu mă judece.

— Irina, ai nevoie de timp pentru tine. Nu poți duce totul singură — mi-a spus doamna Cristina la una dintre ședințe.

Am început să-i cer ajutor lui Vlad mai des. Seara ne plimbam toți trei prin parc, chiar dacă Radu protesta și voia tabletă. Am încercat să-l ascult mai mult pe Radu și să-i înțeleg crizele de furie. Am descoperit că uneori nu vrea decât atenție sau o îmbrățișare.

Casa tot nu s-a reparat peste noapte. Nici relația noastră nu s-a vindecat ca prin minune. Dar am început să accept că nu trebuie să fie totul perfect. Că uneori e suficient doar să fii acolo — chiar dacă pereții sunt crăpați și copilul urlă.

Într-o dimineață friguroasă de iarnă, Radu a venit la mine în bucătărie și m-a îmbrățișat fără motiv.

— Te iubesc, mama! — mi-a spus încet.

Atunci am simțit că poate nu am pierdut totul. Că poate visul meu nu s-a spulberat complet — doar s-a transformat într-o altfel de realitate.

Acum mă întreb: câte dintre noi trăim între vis și realitate? Câte mame se simt epuizate și singure în case care se dărâmă? Oare e greșit să recunoaștem că nu suntem perfecte?