Visul de a fi părinte: Când realitatea lovește nemilos

— Nu pot să mai stau aici, Mihai! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și cutiile de medicamente împrăștiate pe masă. Era trecut de miezul nopții, iar David plângea din nou în camera lui. M-am ridicat încet de pe scaun, cu umerii apăsați de oboseală și vinovăție.

— Irina, te rog… nu acum. Hai să încercăm să-l liniștim pe David, apoi vorbim. Știu că e greu, dar trebuie să fim împreună în asta.

Ea m-a privit cu ochii roșii de plâns, iar pentru o clipă am simțit că nu mă mai recunoaște. Parcă eram doi străini, legați doar de suferința copilului nostru. Când am aflat că David are distrofie musculară, lumea noastră s-a prăbușit. Visul nostru de a fi părinți s-a transformat într-un coșmar din care nu puteam să ne trezim.

Totul a început atât de frumos. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj. Irina era mereu veselă, plină de viață, iar eu eram tipul tăcut care visa la o familie mare. După nuntă, am așteptat trei ani până să vină David. Când l-am ținut prima dată în brațe, am simțit că totul are sens. Dar la câteva luni după naștere, au apărut primele semne: nu-și ținea capul, nu zâmbea ca ceilalți copii. Doctorii ne-au plimbat de la un spital la altul, fiecare cu alt diagnostic. În final, la București, un neurolog ne-a spus adevărul crud: boala nu are leac.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Irina a renunțat la serviciu ca să stea cu David. Eu am început să fac ore suplimentare la fabrica unde lucrez ca inginer. Banii nu ajungeau niciodată. Tratamentul era scump, iar statul ne dădea doar promisiuni și hârtii inutile. Am încercat să strângem bani pe internet, dar lumea s-a plictisit repede de povestea noastră.

Într-o seară, după ce David adormise epuizat de plâns, Irina mi-a spus:

— Mihai, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Nu mai sunt eu. Nu mai suntem noi.

Am tăcut mult timp. Știam că are dreptate. Ne certam din orice: cine să stea cu David noaptea, cine să meargă la farmacie, cine să sune la doctori. Părinții mei ne judecau că nu suntem destul de puternici; ai ei ne reproșau că nu am făcut tot ce se putea.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme, am găsit-o pe Irina plângând pe hol.

— M-am gândit să plec la mama o vreme… Să mă adun.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să rămân singur cu David? Cum să-i explic băiatului meu că mama lui are nevoie de pauză? Dar am înțeles-o. Și eu visam uneori să fug undeva unde nu există spitale și durere.

Au urmat luni grele. Irina venea doar în weekenduri. Eu mă descurcam cum puteam: găteam, spălam, schimbam pansamentele lui David. Uneori mă uitam la el cum doarme și mă întrebam dacă va apuca să meargă vreodată sau să spună „tata” clar.

Într-o noapte, când eram aproape adormit pe canapea, am primit un mesaj de la Irina: „Nu știu dacă mai pot să mă întorc.” Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii mă priveau cu milă sau evitau să vorbească despre familie. Nimeni nu știa ce să spună unui tată singur cu un copil bolnav într-o țară unde sistemul te lasă baltă.

Într-o duminică dimineață, mama mea a venit pe neașteptate:

— Mihai, trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi doar pentru copilul ăsta bolnav.

Am izbucnit:

— Dacă tu ai fi fost în locul meu? Ce ai fi făcut?

A tăcut rușinată și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut doi ani de atunci. David e tot mai slab, dar încă zâmbește când îi citesc povești cu eroi care salvează lumea. Irina s-a întors pentru câteva luni, dar între noi nu mai e nimic din ce a fost odată. Suntem doi părinți obosiți care încearcă să facă față unei realități imposibile.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu viața e nedreaptă cu unii dintre noi. Oare cât poate duce un om până se rupe? Și ce rămâne din dragoste când visul de a fi părinte devine o povară?