Viața mea după moartea lui Radu: Adevărul ascuns din spatele unei căsnicii perfecte

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu!” am urlat în gol, deși camera era pustie, iar el nu mai era acolo să-mi răspundă. Ploua cu găleata în acea seară de octombrie, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Încă simțeam mirosul lui în casă, parfumul acela discret pe care îl purta mereu, dar care acum părea să mă sufoce. Radu murise cu doar două săptămâni în urmă, fulgerător, lăsându-mă singură, cu două fete adolescente și o mie de întrebări fără răspuns. Încercam să mă adun, să fiu puternică pentru Ana și Ilinca, dar înăuntrul meu eram sfâșiată.

Totul a început cu un telefon ciudat, la două zile după înmormântare. O voce de femeie, tremurată, m-a întrebat dacă Radu este acasă. Am rămas blocată. „Radu… a murit”, am spus, iar la celălalt capăt s-a lăsat o liniște grea, apoi un oftat prelung. „Îmi pare rău… nu știam. Voiam doar să… să vorbesc cu el.” Am închis, dar cuvintele acelei femei mi-au rămas în minte ca un ecou. Cine era? De ce suna la noi acasă?

În zilele următoare, am început să găsesc tot felul de lucruri ciudate. Într-un sertar din biroul lui, am descoperit un portofel vechi, cu o poză de femeie și un copil mic. Pe spatele pozei scria: „Cu drag, pentru tati.” Am simțit cum mi se taie respirația. Radu nu avea alți copii, sau cel puțin așa credeam eu. Am început să cotrobăi prin toate lucrurile lui, cu o furie pe care nu mi-o recunoșteam. Am găsit facturi la un apartament din București, de care nu știam nimic, și mesaje pe un telefon vechi, ascuns într-o cutie de pantofi. Mesaje de dragoste, promisiuni, întâlniri. Totul era acolo, negru pe alb.

Într-o seară, am chemat-o pe mama la mine. „Mamă, tu știai ceva despre Radu? Despre… altcineva?” Ea a dat din cap, evitându-mi privirea. „Nu, draga mea, dar bărbații… uneori ascund lucruri. Poate că a avut motivele lui.” M-am simțit trădată nu doar de Radu, ci și de toți cei din jurul meu. Cum să nu fi văzut nimic? Cum să nu fi simțit?

Ana, fata mea cea mare, a intrat în cameră și m-a găsit plângând. „Ce s-a întâmplat, mamă?” Am vrut să-i spun, să-i arăt toate dovezile, dar m-am oprit. Era prea mult pentru ea. „Nimic, iubita mea. Doar mi-e dor de el.” Dar adevărul era că nu-mi mai era dor, ci mi-era frică. Frică de ce aș mai putea descoperi.

Într-o zi, am decis să merg la adresa de pe facturi. Era un bloc vechi, într-un cartier liniștit. Am urcat cu inima cât un purice și am bătut la ușă. Mi-a deschis o femeie tânără, cu ochii umflați de plâns. „Sunt Elena, soția lui Radu”, am spus, iar ea a izbucnit în lacrimi. „Eu sunt Maria. Am fost… iubita lui. Acesta este fiul nostru, Vlad.” Un băiețel de vreo șase ani s-a ascuns după fusta ei. Am simțit că mă prăbușesc. Radu avusese o altă familie, o altă viață, pe care o ținuse ascunsă de mine ani de zile.

Am stat de vorbă cu Maria ore întregi. Mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Radu la serviciu, cum el i-a promis că va divorța, că va începe o viață nouă cu ea și cu Vlad. Îi trimitea bani, îi vizita de câteva ori pe lună, le spunea că are delegații. Totul era o minciună. „Nu știam că are copii cu tine”, mi-a spus Maria, cu ochii în lacrimi. „Nu știam că nu e divorțat. M-a mințit și pe mine.”

Când m-am întors acasă, fetele mele mă așteptau în bucătărie. Ilinca, cea mică, m-a întrebat: „Mamă, de ce ai plâns?” Nu am mai putut să mă abțin. Le-am spus totul. Am plâns împreună, ne-am ținut în brațe, iar în acea noapte am simțit că suntem mai aproape ca niciodată, chiar dacă lumea noastră se prăbușise.

Au urmat luni de zile în care am încercat să-mi reconstruiesc viața. Am mers la psiholog, am vorbit cu prietenele mele, am încercat să-l înțeleg pe Radu. De ce a făcut asta? De ce nu a avut curajul să fie sincer? Am început să mă gândesc la mine, la cine sunt eu fără el. Am început să pictez din nou, să ies cu fetele la plimbare, să râd, chiar dacă uneori râsul era amar.

Maria și Vlad au devenit parte din viața noastră. La început a fost greu, fetele mele nu voiau să audă de ei, dar cu timpul au înțeles că nu e vina copilului. Vlad venea la noi în weekenduri, iar Ana îl ajuta la teme. Am învățat să iert, deși nu am uitat niciodată. Am învățat că viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm, că oamenii pe care îi iubim pot avea secrete care ne pot distruge, dar și că putem găsi putere acolo unde nu credeam că există.

Uneori, noaptea, mă gândesc la Radu. Îl văd cum zâmbește, cum mă ține de mână, cum îmi promite că totul va fi bine. Și mă întreb: oare m-a iubit cu adevărat? Oare aș fi preferat să nu aflu niciodată adevărul? Sau, poate, adevărul ne eliberează, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?