Verde de invidie: Lupta mea cu favoritismul tatălui vitreg la nunta surorii mele

— Nu e corect, Doru! De ce totul trebuie să fie despre Ana? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pline de flori și cutii cu decorațiuni pentru nuntă. Mama s-a oprit din aranjat niște panglici, iar Doru, tatăl meu vitreg, a ridicat din sprâncene, surprins de izbucnirea mea. Ana, sora mea mai mică, s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum nu ar fi înțeles nimic.

— Nu e momentul, Ilinca, a spus Doru pe un ton calm, dar ferm. Hai să nu stricăm ziua Anei.

M-am simțit ca o străină în propria casă. De când începuseră pregătirile pentru nunta Anei, totul gravita în jurul ei. Doru îi cumpărase rochia de mireasă dintr-un boutique scump din București, îi plătise luna de miere la Paris și îi făcuse cadou un set de bijuterii de aur alb. Pentru mine, la absolvirea facultății, abia găsise bani să-mi ia o brățară simplă. Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt la fel de importantă.

Am crescut fără să știu că Doru nu era tatăl meu biologic. Tata m-a părăsit când aveam doar doi ani. Mama nu mi-a spus niciodată adevărul până la 12 ani, când am găsit din greșeală niște acte vechi într-un sertar. Am plâns atunci, dar Doru m-a strâns în brațe și mi-a spus: „Eu sunt tatăl tău pentru că așa am ales să fiu.” L-am crezut. L-am iubit ca pe un tată adevărat.

Anii au trecut și Ana s-a născut când eu aveam șapte ani. Era lumina ochilor lui Doru. Îi aducea jucării scumpe, o ducea la balet și îi citea povești în fiecare seară. Eu eram mereu „fata mare”, cea care trebuia să fie responsabilă și să nu ceară prea mult. Am încercat să nu fiu geloasă. Îmi repetam că Doru mă iubește la fel, doar că Ana e mai mică și are nevoie de mai multă atenție.

Dar acum, la 27 de ani, privind cum Doru se agită pentru fiecare detaliu al nunții Anei, simțeam cum inima mi se strânge de invidie. Într-o seară, după ce toți au adormit, am rămas singură în bucătărie și am început să plâng în hohote. Mama m-a găsit acolo.

— Ilinca, ce s-a întâmplat?

— Nu pot să mai suport! De ce nu mă vedeți și pe mine? De ce totul e despre Ana?

Mama a oftat și m-a luat în brațe.

— Știu că doare. Dar fiecare copil e diferit… Poate Doru nu-și dă seama cât te rănește.

— Ba știe! Nu vrea să vadă!

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Doru. L-am găsit în grădină, udând trandafirii pe care îi plantase pentru Ana când era mică.

— Putem vorbi?

S-a uitat la mine cu o privire obosită.

— Sigur, Ilinca.

— Simt că nu contez pentru tine. Că Ana e totul și eu… sunt doar pe lângă.

A lăsat stropitoarea jos și s-a așezat pe bancă.

— Ilinca… Nici nu știi cât te iubesc. Dar poate n-am știut să-ți arăt mereu asta. Cu Ana… e altfel. E copilul meu biologic. Poate că fără să vreau…

M-am ridicat brusc.

— Deci recunoști! Pentru tine contează sângele!

— Nu e chiar așa… Dar uneori simt că trebuie să compensez pentru ce n-am avut cu ea la început.

— Dar cu mine? Eu ce sunt?

A tăcut mult timp.

— Tu ești fata mea mare. Cea care m-a făcut să vreau să fiu tată. Dar poate am uitat să-ți spun asta destul de des.

Am plecat fără să spun nimic. În ziua nunții Anei am stat retrasă într-un colț al sălii de evenimente, privind cum Doru dansează cu ea primul vals. Mama m-a privit cu tristețe și a venit lângă mine.

— Ilinca, nu lăsa durerea asta să te schimbe. Ești minunată așa cum ești.

Ana a venit la mine după dans.

— Știu că ți-e greu. Dar te iubesc și am nevoie de tine aici.

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă.

Acum, după toate astea, mă întreb: oare dragostea unui părinte vitreg poate fi vreodată egală? Sau sângele va cântări mereu mai mult decât sufletul? Voi ce credeți?