Vara la bunica Nora: între iubire și rivalitate

— Nu vreau să merg la Victoria azi, bunico! strigă Ilinca, cu ochii mari și umezi, în timp ce-și strângea păpușa la piept.

M-am oprit din curățat cartofii, cuțitul tremurând ușor în mâna mea. În bucătăria mică, mirosul de mărar proaspăt plutea peste masa veche, iar lumina soarelui de iunie se juca pe faianța scorojită. Am simțit cum inima mi se strânge; nu era prima dată când Ilinca se împotrivea, dar niciodată nu spusese atât de clar.

— Ilinca, știi că trebuie să mergeți și la cealaltă bunică. Așa e corect, am încercat să-i răspund calm, deși în mine clocotea o supărare veche, nespusă.

— Dar la tine e mai frumos! La Victoria nu ne lasă să ne murdărim pe jos și nici nu ne citește povești înainte de culcare…

Am zâmbit amar. Știam că la Victoria totul era perfect: casa strălucea de curățenie, mesele erau aranjate ca la restaurant, iar copiii trebuiau să stea drepți și cuminți. La mine, în schimb, era haosul dulce al copilăriei: noroi pe genunchi, cireșe mâncate direct din pom, râsete până târziu în noapte.

— O să fie bine, puiule. O să vă distrați și acolo. Dar când vă întoarceți, facem gogoși cu dulceață! am încercat să-i ridic moralul.

Ilinca a oftat și a ieșit în fugă din bucătărie. Am rămas singură cu gândurile mele. De când s-a născut primul nepot, viața mea s-a schimbat. Am renunțat la multe: la ieșirile cu vecinele, la serialele mele preferate, chiar și la grădina de flori care-mi era dragă. Totul pentru ca ei să aibă o vară de poveste.

Dar vara asta era diferită. De când Victoria s-a mutat mai aproape, totul părea o competiție: cine gătește mai bine, cine cumpără cele mai scumpe jucării, cine organizează cele mai frumoase excursii. Fata mea, Adina, încerca să împace pe toată lumea, dar se vedea că e obosită de atâtea pretenții.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Adina a venit la mine în bucătărie. Avea cearcăne adânci și ochii roșii.

— Mamă… nu știu ce să fac. Victoria mă sună zilnic să mă întrebe când îi aduc copiii. Spune că nu-i corect să stea mai mult la tine.

— Dar ei vor să stea aici… am șoptit eu.

— Știu… dar nu vreau scandaluri. Știi cum e ea…

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-i fac viața mai grea fetei mele. Dar nici nu puteam să nu sufăr când vedeam cum nepoții mei sunt trași într-o luptă care nu le aparține.

A doua zi dimineață, când am ieșit în curte cu Ilinca și Vlad, am văzut-o pe Victoria venind pe alee. Era îmbrăcată elegant, cu o rochie albă fără nicio pată și pantofi cu toc subțire — nepotriviți pentru praful satului nostru.

— Bună dimineața! a spus ea zâmbind larg, dar zâmbetul nu-i ajungea la ochi.

— Bună dimineața, Victoria… am răspuns eu reținut.

— Am venit să-i iau pe copii la mine azi. Le-am pregătit o surpriză: mergem la mall în oraș! Le-am cumpărat haine noi și îi duc la film.

Ilinca s-a uitat la mine speriată. Vlad s-a ascuns după picioarele mele.

— Dar noi voiam să mergem azi la scăldat cu bunica Nora… a spus Ilinca încet.

Victoria a râs scurt:

— Lasă scăldatul! La oraș e civilizație. Nu vreau să vă îmbolnăviți de la apa aia murdară!

Am simțit cum mă înroșesc de furie. Dar m-am abținut. Nu era locul și momentul pentru ceartă.

— Copiii pot decide ce vor să facă azi? am întrebat eu cu voce joasă.

Victoria m-a privit ca pe o insectă:

— Sunt prea mici ca să decidă singuri! Tu ar trebui să știi asta…

Apoi i-a apucat de mână și i-a tras după ea spre poartă. Ilinca s-a uitat peste umăr la mine cu ochii plini de lacrimi. Am rămas în mijlocul curții goale, cu soarele arzându-mi pielea și sufletul.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am plimbat prin casă fără rost, am încercat să citesc o carte dar nu reușeam să mă concentrez. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva — poate sunt prea posesivă? Poate copiii chiar au nevoie de altceva decât pot eu oferi?

Când s-au întors acasă târziu, copiii erau obosiți și tăcuți. Ilinca s-a băgat direct sub plapumă fără să spună nimic. Vlad a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns:

— Bunico… mâine putem merge la scăldat?

L-am strâns tare la piept și am simțit cum mi se rupe inima de dragoste și neputință.

Zilele au trecut greu. Fiecare vizită a Victoriei era ca un examen pe care trebuia să-l trec: trebuia să fiu politicoasă, să nu arăt cât mă doare fiecare comparație sau critică subtilă. Într-o zi, Adina a izbucnit:

— Mamă, nu mai pot! Parcă suntem într-un concurs stupid… De ce nu putem fi o familie normală?

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Știam că nu există răspunsuri simple.

Într-o după-amiază toridă, când copiii dormeau după masa de prânz, Victoria a venit din nou pe neașteptate. De data asta nu era singură — îl adusese și pe soțul meu, Ionel, care rareori venea pe la mine după divorțul nostru urât de acum zece ani.

— Nora, trebuie să vorbim! a spus Ionel apăsat.

M-am uitat la el fără să spun nimic.

— Ești prea posesivă cu copiii! Trebuie să-i lași și pe ceilalți să se bucure de ei!

Victoria dădea aprobator din cap.

— Eu doar vreau ca ei să fie fericiți… am șoptit eu.

— Atunci lasă-i să trăiască și altceva decât satul ăsta prăfuit! a spus Victoria tăios.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară și m-am așezat pe banca din fața casei. Lacrimile mi-au curs fără oprire.

În acea noapte am visat că Ilinca și Vlad alergau spre mine prin lanul de grâu, dar cineva îi tragea mereu înapoi. M-am trezit cu inima grea și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi dimineață i-am adunat pe toți în bucătărie: Adina, copiii, Victoria și Ionel.

— Vreau doar atât: ca nepoții mei să fie fericiți aici sau oriunde aleg ei. Dar vă rog… nu-i mai trageți într-o competiție care nu le folosește la nimic! Dragostea nu se măsoară în cadouri sau excursii scumpe…

Victoria a tăcut pentru prima dată. Adina m-a privit recunoscătoare.

Vara aceea n-a fost perfectă. Dar am învățat că uneori trebuie să renunți la orgoliu pentru binele celor mici. Și că dragostea adevărată nu are nevoie de aplauze sau comparații — ea se vede în ochii unui copil care aleargă spre tine cu brațele deschise.

Mă întreb uneori: oare câte familii trăiesc același război tăcut? Oare vom învăța vreodată că dragostea nu e un concurs?