Vara care nu a mai venit – cum o ipotecă și familia mi-au spulberat visele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit, trântind ușa apartamentului din Drumul Taberei. Era început de iulie, iar aerul mirosea a asfalt încins și a promisiuni neîmplinite. De pe canapea, tata nici nu s-a sinchisit să ridice ochii din ziar.

— Ce-ai pățit iar, Ilinca? a întrebat mama, cu vocea ei ascuțită, care mereu mă făcea să mă simt ca un copil prins cu minciuna.

— Nimic! Doar că… doar că nu mai suport! Am obosit să trag de mine pentru ratele astea, pentru liniștea voastră, pentru tot! Voi nu vedeți că nu mai am viață?

Mi-am aruncat geanta pe jos și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. În mintea mea, vara asta trebuia să fie altfel. După doi ani de muncă la biroul de arhitectură și după ce am acceptat să iau apartamentul ăsta mic, cu ipotecă pe 30 de ani, visam la o vacanță. O săptămână la mare, poate chiar la Vama Veche, cu prietenele mele, fără griji, fără telefoane de la bancă sau de la mama.

Dar realitatea era alta. Salariul meu abia acoperea rata și cheltuielile. Tata fusese dat afară de la fabrică în pandemie și nu-și găsea de lucru. Mama lucra la supermarket pe salariu minim. Și eu… eu eram singura care ținea casa pe linia de plutire.

— Ilinca, nu te mai plânge atâta. Toți avem probleme! a răbufnit tata, lăsând ziarul jos. Tu ai vrut apartamentul ăsta. Tu ai zis că vrei să fii independentă!

— Da, dar nu să fiu sclavă la bancă! Nu să-mi pierd tinerețea plătind facturi!

Mama s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știu că ți-e greu, dar uite câți tineri nici măcar nu au un acoperiș deasupra capului. Tu ai un loc al tău…

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să aud clișee. Voiam doar să plec. Să fug undeva unde grijile nu mă ajung din urmă.

În acea seară, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am sunat cea mai bună prietenă, Roxana.

— Ilinca, hai cu noi la mare! Ne-am strâns toți, plecăm vineri dimineață. Lasă-i pe ai tăi, lasă ratele! O să fie bine!

Am oftat.

— Nu pot, Roxi… Dacă lipsesc o săptămână, nu știu cum plătesc luna viitoare. Și ai mei… dacă se întâmplă ceva?

— Mereu găsești scuze. Când o să trăiești pentru tine?

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Am adormit târziu, cu gândul la valuri și nisip fierbinte.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu ochii roșii.

— Ilinca, știu că e greu. Și eu mă simt inutil. Dar nu putem schimba nimic acum. Poate… poate ar trebui să vorbim cu banca, să vedem dacă putem amâna o rată.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată cât de bătrân părea. Parcă toată greutatea lumii îi apăsa umerii.

— Nu vreau să pierdem casa… am șoptit.

— N-o să pierdem nimic. Suntem împreună în asta.

Dar eram? Sau eram doar eu?

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mama se certa cu tata din orice: bani, mâncare, facturi neplătite. Eu veneam târziu de la birou și mă prefăceam că dorm ca să nu fiu trasă în discuții.

Într-o seară, când m-am întors acasă, i-am găsit pe ai mei certându-se din nou.

— Dacă Ilinca n-ar fi luat apartamentul ăsta scump, n-am fi ajuns aici! striga mama.

— Dacă tu ai fi câștigat mai mult… răspundea tata.

Am izbucnit:

— Gata! Ajunge! Nu mai pot trăi așa! Vreți să vând apartamentul? Să ne întoarcem la două camere cu chirie? Să plec eu și să vă las aici?

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama a început să plângă încet. Tata s-a ridicat și a ieșit pe balcon.

M-am prăbușit pe canapea și am simțit cum totul se destramă în jurul meu: familia mea, visele mele, vara mea care nu avea să vină niciodată.

A doua zi am primit un mesaj de la Roxana: „Ne e dor de tine. Încă mai ai timp să vii.”

Am privit telefonul minute în șir. Apoi am intrat pe aplicația băncii: contul era aproape gol. Am oftat adânc și am scris: „Poate la anul…”

Seara aceea am petrecut-o singură pe balcon, privind stelele printre blocuri gri. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa: compromisuri peste compromisuri, vise amânate la nesfârșit.

Poate că mulți dintre noi trăim așa – prinși între datorii și familie, între ce vrem și ce trebuie să facem. Dar oare cât timp putem rezista fără să ne pierdem pe noi înșine?

Uneori mă întreb: când o să fie vara mea? Când o să-mi permit să trăiesc fără frică? Voi cum faceți față presiunilor care vă țin pe loc?