Vacanța care mi-a sfâșiat familia: O vară la Costinești

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am urlat, cu vocea răgușită de lacrimi, în timp ce valurile mării se izbeau de țărmul stâncos din Costinești. Era prima zi de vacanță, iar soarele abia apunea peste umbrele lungi ale hotelului vechi unde ne cazasem. În loc să simt liniștea mult așteptată, inima mea bătea haotic, ca și cum ar fi vrut să-mi spargă pieptul.

Vlad a rămas tăcut, cu ochii în pământ. Lângă el, Irina — cea mai bună prietenă a mea încă din liceu — își strângea genunchii la piept, evitând privirea mea. Totul s-a întâmplat atât de repede: o conversație auzită din greșeală pe holul hotelului, un mesaj pe telefonul lui Vlad, apoi privirile vinovate care nu mai puteau ascunde nimic.

— Nu e ceea ce crezi, Ana… a încercat Vlad să spună, dar vocea i s-a frânt.

— Ba e exact ceea ce cred! am izbucnit. Cum ai putut? Cum ați putut amândoi?

Irina a început să plângă în hohote. — Îmi pare rău… N-am vrut să se întâmple așa…

Am simțit cum tot ce construisem în 12 ani de căsnicie se prăbușește. Fetița noastră, Mara, dormea liniștită în camera alăturată, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat pe plajă până la răsărit, cu picioarele goale prin nisipul rece, încercând să găsesc un sens în haosul care mă cuprinsese. M-am întrebat dacă vina era a mea — dacă poate nu am fost suficient de atentă la semne, dacă m-am pierdut prea mult în grijile zilnice și am uitat să fiu femeie, nu doar mamă și soție.

A doua zi dimineață, Vlad a încercat să vorbească cu mine. — Ana, te rog… Hai să discutăm. Nu vreau să pierd totul.

— Ai pierdut deja, Vlad. Ai pierdut încrederea mea. Și asta nu se mai repară cu scuze.

Irina a plecat din stațiune chiar atunci. Mi-a lăsat un bilet scurt: „Iartă-mă dacă poți. Am fost slabă.” Am rupt hârtia în bucăți mici și le-am aruncat în mare.

Au urmat zile lungi și grele. Mara simțea tensiunea și mă întreba mereu de ce nu mai mergem împreună la masă sau de ce tata doarme pe canapea. Îi spuneam doar că „mami și tati au nevoie de timp să vorbească”. Dar adevărul era că nu știam dacă vreau să-l mai văd vreodată pe Vlad.

Într-o seară, pe faleză, mama m-a sunat. — Ana, dragă, ce s-a întâmplat? Te simt schimbată la voce…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Mama a tăcut o vreme, apoi mi-a zis: — Știu că doare. Dar gândește-te la tine prima dată. Nu la ce zice lumea, nu la ce va spune Mara când va crește. Tu trebuie să fii bine ca să poți avea grijă de ea.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă uit la mine altfel: nu doar ca victimă a unei trădări, ci ca femeie care trebuie să decidă ce vrea de la viață. Am început să ies singură la plimbare prin stațiune, să citesc pe plajă sau să stau de vorbă cu oameni necunoscuți. O chelneriță pe nume Camelia mi-a povestit despre divorțul ei și despre cum a reușit să-și refacă viața după ce soțul ei a plecat cu o altă femeie.

— Nu ești singură, Ana. Toate trecem prin ceva greu la un moment dat. Important e să nu te pierzi pe tine însăți.

Într-o zi, Mara m-a întrebat direct:
— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

M-am blocat. Ce răspuns îi puteam da unui copil de șapte ani? Am îngenuncheat lângă ea și i-am spus:
— Mami îl iubește pe tati pentru că este tatăl tău și pentru tot ce am trăit împreună. Dar uneori oamenii mari fac greșeli și trebuie să învețe din ele.

Vlad a încercat din nou să repare lucrurile. Mi-a adus flori, mi-a scris scrisori lungi în care își cerea iertare și promitea că va merge la terapie. Dar ceva în mine se rupsese definitiv. Nu mai puteam avea încredere în el.

La finalul vacanței am decis să ne întoarcem acasă separat. I-am spus lui Vlad că am nevoie de timp și spațiu ca să-mi dau seama cine sunt fără el. Mara a plâns când l-a văzut plecând cu trenul spre București.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc: am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem după facultate, am ieșit cu prietenele mele vechi și am început chiar să cochetez cu ideea unei noi relații.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut salva ceva din căsnicia mea dacă aș fi fost mai atentă sau mai prezentă. Dar apoi îmi dau seama că nu pot controla alegerile altora — doar pe ale mele.

Mara e bine acum; râde din nou și mă întreabă când mergem iar la mare. Poate anul viitor vom merge doar noi două.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: Oare cât curaj trebuie să ai ca să o iei de la capăt? Și cât de mult poți ierta fără să te pierzi pe tine însăți?