Ușa Închisă: Povestea Mariei, Mama Care Nu Mai Are Loc

— Radu, pot să intru? Glasul meu răsună stins dincolo de ușa dormitorului. Aud pași grăbiți, apoi o liniște apăsătoare. Mă uit la mâinile mele tremurânde, strângând cana cu ceai pe care o pregătisem pentru el. Înainte, când era mic, venea alergând la mine să-mi povestească orice. Acum, de când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu mai am loc nici măcar în casa asta care a fost cândva a mea.

— Mamă, suntem ocupați acum, poate mai târziu, răspunde Radu, fără să deschidă ușa. Vocea lui e rece, străină. Mă simt ca o musafiră în propria familie.

M-am mutat la ei după ce am rămas singură. Soțul meu, Ion, a murit acum trei ani. Radu a insistat să nu rămân izolată la țară. „Vino la noi, mamă! Să fii aproape de nepoata ta, Ana!” Atunci am crezut că viața mea va căpăta din nou sens. Dar de când Irina a născut-o pe Ana, parcă totul s-a schimbat. Irina mă privește mereu cu suspiciune, ca și cum fiecare gest al meu ar fi o invazie.

Într-o seară, am încercat să-i citesc Anei o poveste. Irina a intrat brusc în cameră.

— Maria, te rog să nu-i mai citești înainte de culcare. Are nevoie de rutina ei, altfel adoarme greu.

Am închis cartea încet și am ieșit fără să spun nimic. Ana m-a privit cu ochi mari și triști.

— Bunico, vii mâine la mine? a șoptit ea.

— Sigur, iubita mea…

Dar a doua zi, Irina a dus-o la grădiniță mai devreme decât de obicei. Parcă totul era făcut ca să nu mă pot apropia de ea.

Într-o duminică, la masă, am încercat să povestesc ceva din copilăria lui Radu. Irina m-a întrerupt brusc:

— Maria, poate nu ar trebui să-i povestim Anei despre lucruri care nu mai sunt relevante astăzi. Copiii au nevoie de altceva acum.

Radu tăcea. Mânca absent, fără să ridice ochii din farfurie. M-am simțit mică, inutilă.

Seara aceea am plâns în camera mea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Radu: nopți nedormite, zile de muncă grea la câmp ca să-i pot cumpăra haine și cărți. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum? Sunt doar o prezență tolerată.

Într-o zi am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu știu cât mai rezist cu Maria aici. Simt că ne sufocă. Radu nu zice nimic, dar nici el nu pare fericit.

M-am retras în camera mea și am stat acolo ore întregi. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. Dar unde să mă duc? La țară nu mai am pe nimeni. Casa e dărăpănată și plină de amintiri dureroase.

Într-o seară ploioasă, Ana a venit la mine în cameră.

— Bunico, de ce plângi?

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Uneori oamenii mari sunt triști fără motiv.

— Eu te iubesc mult! Să nu pleci niciodată!

Cuvintele ei mi-au dat putere pentru câteva zile. Dar tensiunea din casă creștea cu fiecare zi. Irina era tot mai rece. Radu era prins între noi două și prefera să tacă.

Într-o seară am încercat să vorbesc cu el:

— Radu, simt că nu mai am loc aici… Poate ar fi mai bine să mă mut.

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Mamă… Nu știu ce să zic. Irina e stresată… Și eu… E greu pentru toți.

Atunci am înțeles: nu mai eram prioritatea lui. Familia lui era alta acum.

Am început să caut anunțuri pentru o garsonieră mică. Pensia mea abia îmi ajunge pentru chirie și medicamente. Dar decât să fiu o povară…

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mami a zis că nu mai pot dormi la tine!

Irina a intrat furioasă:

— Maria, te rog să nu-i mai spui Anei povești despre trecutul vostru! Copilul are nevoie de stabilitate!

Am simțit cum mi se rupe inima. Am strâns lucrurile în tăcere și am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum stau într-o cameră mică, cu pereți reci și ferestre spre un bloc cenușiu. Ana mă sună uneori pe ascuns. Radu vine rar. Irina nu vrea să audă de mine.

Mă întreb adesea: unde greșesc mamele care își iubesc copiii prea mult? Oare dragostea noastră devine povară când copiii cresc? Sau poate societatea ne împinge spre margine atunci când nu mai suntem „utile”?

Poate că nu sunt singura care simte acest gol… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?