Urmele foarfecelui: O mamă din București și lupta pentru demnitatea fiului ei

— Mamă, de ce m-au tuns? De ce nu m-ai apărat?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz. Avea ochii roșii, obrajii umezi și părul… părul lui frumos, lung până la umeri, era acum ciopârțit, cu șuvițe inegale, ca niște răni pe capul lui. M-am simțit vinovată, neputincioasă și furioasă în același timp. Cum să-i explic unui copil de opt ani că lumea poate fi atât de crudă?

Totul s-a întâmplat într-o zi de joi, la Școala 97 din cartierul nostru din București. Vlad era mândria mea – sensibil, creativ, cu o imaginație debordantă. Îi plăcea să-și lase părul lung, ca personajele din poveștile pe care le inventa seara la culcare. Dar pentru unii copii – și chiar pentru adulți – asta era un motiv de batjocură.

În acea zi, profesoara lui de matematică, doamna Mureșan, i-a spus că arată ca o fată și că ar trebui să fie „mai băiat”. Un coleg, Radu, a râs și a început să-l tragă de păr. În pauză, când Vlad a încercat să se ascundă în bibliotecă, Radu și încă doi băieți l-au prins și l-au dus la cancelarie. Acolo, sub privirile indiferente ale doamnei Mureșan, Radu a scos o foarfecă din trusa de geometrie și i-a tăiat părul. Profesoara a râs și a spus: „Așa-i stă mai bine!”

Când Vlad mi-a povestit totul, am simțit cum mi se rupe sufletul. Am sunat imediat la școală. Secretara mi-a spus sec: „Copiii sunt copii, doamnă. Se mai joacă.” Am cerut să vorbesc cu directoarea, doamna Popescu. Mi-a spus că va investiga situația, dar să nu fac „o tragedie dintr-o prostie”.

În acea noapte, Vlad a dormit cu capul sub pernă. Nu a vrut să meargă la școală a doua zi. Soțul meu, Mihai, a ridicat din umeri: „Lasă-l să se întărească! Așa e viața.” M-am certat cu el până târziu. Eu nu puteam accepta ca fiul meu să fie umilit și nimeni să nu răspundă.

A doua zi am mers la școală. Am intrat direct în cancelarie. Doamna Mureșan m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:
— Doamnă Ionescu, nu exagerați! Copiii trebuie să învețe să se apere.
— Să se apere de cine? De dumneavoastră? De colegii care îi rănesc?
Am simțit privirile celorlalți profesori pe spatele meu. Unii au dat ochii peste cap. Doamna Popescu a venit grăbită:
— Haideți să discutăm civilizat. Nu vrem scandal.

Am cerut sancționarea profesoarei și consiliere psihologică pentru Vlad. Mi s-a spus că nu sunt fonduri pentru psiholog și că „nu există dovezi clare”. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

În zilele următoare am început să primesc telefoane anonime: „Nu mai faceți valuri!”, „O să vă pară rău!” Vecinii mă priveau ciudat pe stradă. Mama mea mi-a spus că exagerez: „Pe vremea noastră ne băteam cu rigla peste degete și nu mai ziceam nimic!”

Vlad s-a închis în el. Nu mai voia să deseneze, nu mai voia să iasă afară. Îl auzeam noaptea plângând încet. M-am dus la Inspectoratul Școlar. Am depus plângere scrisă. Mi s-a spus că va dura luni de zile până se va analiza cazul.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat nervos la serviciu de noapte, Vlad m-a întrebat:
— Mamă, dacă eram altfel… dacă eram mai curajos… crezi că nu mi-ar fi făcut asta?
L-am strâns tare în brațe:
— Nu e vina ta! Niciodată! E vina celor care nu știu să iubească diferența.

Am început să caut ajutor pe internet. Am găsit un grup de părinți care trecuseră prin situații similare. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru: Oana avea o fetiță cu sindrom Down pe care copiii o porecliseră „extraterestru”; Sorin avea un băiat cu pielea mai închisă la culoare care era mereu izolat; Maria avea o fată care purta ochelari groși și era ținta glumelor răutăcioase.

Am decis împreună să scriem o scrisoare deschisă către Ministerul Educației și presa locală. Povestea lui Vlad a apărut pe un site de știri. Unii oameni au empatizat; alții au comentat urât: „Ce atâta dramă pentru un păr tuns?”

Într-o zi am primit un telefon de la o jurnalistă de la radio. A vrut să ne intervieveze pe mine și pe Vlad. El a acceptat timid. În direct, cu voce tremurată, a spus: „Nu vreau ca alți copii să pățească ce am pățit eu.”

După emisiune am primit zeci de mesaje de la părinți și profesori care ne-au susținut. Dar la școală lucrurile s-au înrăutățit: Radu a început să-l evite pe Vlad, dar alți copii au început să-l strige „pârâciosul”. Doamna Mureșan l-a ignorat total la ore.

Mihai s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi sau cumpărături. Într-o seară mi-a spus:
— Ai distrus liniștea familiei pentru o prostie! Acum toată lumea râde de noi!
Am plâns singură în baie până târziu.

Au trecut luni de zile până când Inspectoratul Școlar a decis sancționarea profesoarei cu avertisment scris și mutarea ei la altă clasă. Radu a fost mustrat verbal. Nimeni nu și-a cerut scuze oficial față de Vlad.

Dar ceva s-a schimbat: Vlad a început să deseneze din nou. A desenat un băiat cu părul lung care ținea în mână o foarfecă ruptă și zâmbea larg.

M-am uitat la el și l-am întrebat:
— Ce ai vrea să le spui celor care te-au rănit?
El mi-a răspuns:
— Că nu pot tunde cine sunt eu cu o foarfecă.

Acum mă întreb: câți copii mai trebuie răniți până când adulții vor învăța să-i asculte? Câți părinți trebuie să lupte singuri ca să-și apere copiii? Poate că schimbarea începe cu fiecare dintre noi.