„Urechile mele, rușinea mea” – Povestea lui Radu și drumul spre încredere

— Uite-l pe Radu, Dumbo! Ai grijă să nu-ți iei zborul, măi!
Râsetele lor răsunau în curtea școlii, tăioase ca niște cuțite. Îmi strângeam ghiozdanul la piept și încercam să trec neobservat, dar nu aveam nicio șansă. Urechile mele mari, moștenite de la tata, ieșeau mereu în evidență, ca două steaguri albe care cereau milă. În fiecare zi, când mă apropiam de poarta școlii, simțeam cum stomacul mi se strânge și inima îmi bate nebunește.

— Lasă-i, Radu, nu-i băga în seamă, îmi spunea mama, încercând să-mi mângâie obrajii roșii de rușine. Dar cum să nu-i bag în seamă, când fiecare zi era o luptă cu privirile lor, cu șoaptele și chicotelile din spatele meu?

Într-o seară, după ce am venit acasă cu ochii umflați de plâns, tata a încercat să mă încurajeze:

— Știi, și eu am avut urechi mari când eram mic. Dar am învățat să nu-mi pese. Oamenii răi vor găsi mereu ceva de care să râdă.

Dar tata nu știa cât de greu era să nu-ți pese, când toți copiii din clasă te strigau „urecheatule” și nici măcar profesorii nu interveniseră vreodată. Uneori, chiar și doamna dirigintă zâmbea când auzea porecla. Mă simțeam singur, mic și neputincios.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme, mama m-a găsit în fața oglinzii, încercând să-mi lipesc urechile cu bandă adezivă.

— Radu, ce faci acolo?

— Vreau doar să nu mai râdă nimeni de mine, am șoptit, cu vocea tremurândă.

Mama a oftat adânc și m-a luat în brațe. În seara aceea, părinții mei au avut o discuție lungă în bucătărie. Am auzit-o pe mama spunând:

— Nu mai pot să-l văd așa. Trebuie să facem ceva. Nu e normal să sufere atât.

A doua zi, m-au dus la un medic estetician din oraș. Dr. Popescu era un bărbat blând, cu ochi calzi și voce liniștitoare. M-a întrebat dacă vreau cu adevărat să fac operația.

— Nu trebuie să faci nimic pentru alții, Radu. Dar dacă simți că asta te va ajuta să fii mai fericit, te pot ajuta.

Am dat din cap, cu lacrimi în ochi. Nu voiam să mă schimb pentru ceilalți, dar nici nu mai puteam suporta să fiu bătaia de joc a tuturor. Operația a durat mai puțin de două ore. Când m-am trezit, aveam capul bandajat și o senzație ciudată de ușurare. Mama mi-a zâmbit printre lacrimi:

— Ești curajos, puiule. Sunt mândră de tine.

Primele zile după intervenție au fost grele. Mă durea capul, iar tata încerca să mă facă să râd cu glume proaste:

— Acum, dacă bate vântul, nu mai trebuie să-ți faci griji că zbori!

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Dar adevărata provocare a venit când a trebuit să mă întorc la școală. În dimineața aceea, m-am uitat lung în oglindă. Urechile mele erau acum aproape lipite de cap, discrete, ca ale celorlalți copii. Dar în sufletul meu era o furtună de emoții. Dacă vor găsi altceva de care să râdă? Dacă nu se va schimba nimic?

Când am intrat în clasă, toți s-au uitat la mine. Unii au rămas cu gura căscată, alții au început să șușotească. Vlad, cel mai răutăcios dintre toți, s-a apropiat de mine:

— Ce-ai pățit, mă? Ți-ai făcut operație ca fetele?

Am simțit cum mă înroșesc, dar de data asta nu am mai fugit. L-am privit în ochi și am spus:

— Da, mi-am făcut. Și mă simt mai bine așa. Tu ai vreo problemă?

Vlad a râs fals și s-a întors la locul lui. Pentru prima dată, nu m-am mai simțit mic. În pauză, câțiva colegi au venit la mine și mi-au spus că arăt bine. Alții au rămas indiferenți. Dar nimeni nu a mai râs de urechile mele.

Acasă, mama m-a întrebat cum a fost la școală.

— A fost bine, am spus. Nu m-au mai strigat „Dumbo”.

— Vezi? Nu contează cum arăți, ci cum te simți tu cu tine, mi-a spus ea, mângâindu-mă pe păr.

Au trecut luni de atunci. Am început să mă implic mai mult la școală, să răspund la ore, să merg la fotbal cu băieții. Am descoperit că pot fi prieten cu oricine, dacă am curajul să fiu eu însumi. Dar uneori, când mă uit în oglindă, mă întreb dacă nu cumva am cedat prea ușor presiunii celorlalți. Dacă nu ar fi trebuit să învăț să mă accept așa cum eram?

Poate că operația mi-a dat încredere, dar adevărata schimbare a fost în sufletul meu. Am învățat că oamenii pot fi răi fără motiv, dar și că poți găsi puterea să te ridici deasupra lor. Mă întreb: câți copii mai suferă în tăcere, fără să aibă curajul să ceară ajutor? Oare câți dintre noi am fi mai fericiți dacă am vorbi deschis despre durerile noastre?