Unde se termină datoria și începe sacrificiul? Povestea mea despre familie, alegeri și pierdere

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să trăiesc așa, între două lumi, mereu cu inima strânsă că orice decizie va răni pe cineva, am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soția mea. Stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de la plâns, iar pe hol se auzea pașii apăsați ai mamei ei.

Totul a început într-o dimineață de martie. Soacra mea, doamna Mariana, a venit la noi cu o cafea aburindă și o privire hotărâtă. — Copii, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot sta singură la Ploiești. Mă simt tot mai rău și nu vreau să fiu o povară. Vreau să ne mutăm cu toții la Irina, la Iași. Are apartament mare, vă găsiți și voi de lucru acolo. Vindeți apartamentul ăsta, nu vă mai ține nimic în București.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul nostru din Drumul Taberei nu era doar niște pereți; era locul unde ne-am crescut copiii, unde am râs și am plâns, unde am pus fiecare leu deoparte ca să avem ceva al nostru. Elena s-a uitat la mine speriată, iar eu am încercat să-mi ascund furia sub o mască de calm.

— Mamă, nu putem lua o decizie așa, pe loc. Avem serviciu aici, copiii sunt la școală… — Nu mă interesează! a tăiat-o Mariana. Eu nu mai pot singură! Irina are nevoie de ajutor cu gemenii, eu nu mă mai descurc nici cu sănătatea. Dacă nu vă pasă de mine, spuneți-mi direct!

A urmat o săptămână de tăcere apăsătoare. Elena plângea pe ascuns în baie, copiii simțeau tensiunea și mă întrebau dacă ne mutăm la mătușa Irina. Eu mergeam la serviciu ca un robot, dar gândurile nu-mi dădeau pace: dacă refuzăm, suntem niște egoiști? Dacă acceptăm, pierdem tot ce am construit?

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am încercat să vorbesc cu Elena.

— Iubita mea, nu putem să ne aruncăm viața peste cap pentru că așa vrea mama ta. Știu că ți-e milă de ea, dar și noi avem dreptul la liniștea noastră.

Elena m-a privit cu ochii mari și umezi: — Dar dacă pățește ceva? Dacă rămâne singură și nu e nimeni lângă ea? Cum o să trăiesc cu vina asta?

— Și cum o să trăim noi cu regretul că am renunțat la tot pentru o promisiune făcută la nervi?

A doua zi dimineață, Mariana a venit din nou la noi în bucătărie. — Am vorbit cu Irina. Zice că e loc pentru toți. Voi nu înțelegeți că nu mai am mult? Ce vreți, să mor singură?

M-am ridicat brusc de la masă: — Doamnă Mariana, vă respect și vă iubesc ca pe mama mea. Dar nu puteți cere să ne vindem casa și să ne mutăm doar pentru că vă e greu. Și nouă ne e greu!

A izbucnit un scandal cum n-am mai trăit niciodată. Mariana plângea și țipa că suntem nerecunoscători. Elena s-a prăbușit pe scaun și a început să tremure. Copiii au intrat speriați în bucătărie.

— Gata! Nu mai pot! a urlat Elena. Toată viața am făcut ce ai vrut tu! M-am dus la liceul pe care l-ai ales tu, m-am măritat când ai spus tu că e momentul… Acum vrei să-mi iei și casa?

Mariana a plecat trântind ușa. În seara aceea n-am dormit deloc. Am stat lângă Elena și am ținut-o de mână. Am simțit pentru prima dată că suntem singuri împotriva tuturor.

Zilele au trecut greu. Mariana nu ne mai vorbea decât monosilabic. Irina ne trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că vă gândiți la mama voastră… Eu nu pot face totul singură!”

Am început să mă cert cu Elena din orice: cine duce gunoiul, cine plătește facturile, cine merge după copii la școală. Tensiunea era ca un fir întins gata să pocnească.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Elena mi-a spus încet:

— Poate ar trebui să vindem apartamentul… Poate e timpul să facem un sacrificiu pentru familie.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Și dacă facem asta acum, ce urmează? Dacă peste doi ani Irina vrea altceva? Dacă mama ta se supără iar? Noi când mai trăim pentru noi?

Elena a început să plângă în hohote: — Nu știu! Nu știu ce e corect! Mi-e frică să nu te pierd pe tine… Mi-e frică să nu-mi pierd mama…

În noaptea aceea am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la tata, care mereu spunea: „Familia e tot ce ai pe lume.” Dar dacă familia te sufocă? Dacă dragostea devine lanț?

A doua zi dimineață am luat o decizie: nu vom vinde apartamentul. I-am spus Marianei că o putem ajuta financiar sau putem găsi o soluție ca să nu fie singură, dar nu vom renunța la viața noastră.

A urmat o perioadă grea: reproșuri, tăceri apăsătoare, vizite rare la Irina. Dar încet-încet am început să respirăm din nou.

Acum stau în sufrageria noastră mică din Drumul Taberei și mă uit la familia mea. Știu că am rănit oameni dragi, dar simt că am făcut ceea ce trebuia.

Oare cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria și începe sacrificiul care te distruge? Voi ce ați fi făcut în locul meu?