Unde Îmi Este Locul: Povestea Unei Mame, a Unui Fiu și a Zidurilor Unui Apartament

— Nu pot să cred că vorbesc despre mine ca despre un bagaj, am gândit în timp ce stăteam lipită de ușa sufrageriei, cu mâinile tremurânde. Vocea lui Vlad, fiul meu, răsuna clar prin peretele subțire: „Simona, nu mai putem continua așa. Mama e tot mai greu de suportat. Dacă am trece apartamentul pe numele nostru și am găsi un azil bun? Am avea liniște.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Îmi venea să intru peste ei, să urlu, dar m-am oprit. Am rămas acolo, ascultând cum Simona îi răspundea calm: „E timpul să ne gândim la noi. Și așa nu mai are prieteni, nu iese din casă. O să-i fie mai bine acolo.”

Nu-mi amintesc cum am ajuns în dormitor. M-am prăbușit pe pat, cu ochii în tavan. Îmi veneau în minte toate momentele în care l-am crescut singură pe Vlad, după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din colț, am făcut nopți albe când era bolnav, am renunțat la orice vis personal pentru el. Și acum? Acum eram o povară.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să mă port normal. Vlad a intrat în bucătărie cu ochii în telefon, Simona a pus cafeaua pe masă fără să mă privească.

— Vlad, putem vorbi?

A ridicat privirea, vizibil iritat.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau să știu dacă e adevărat ce am auzit aseară. Că vreți să mă trimiteți la azil și să luați apartamentul.

Simona a oftat teatral.

— Mamă, nu e chiar așa… doar discutam opțiuni. E greu pentru toți.

— Pentru toți? Pentru voi e greu? Dar pentru mine? Pentru mine care am muncit o viață să plătesc ratele la acest apartament?

Vlad a dat din umeri.

— Nu vrem să-ți facem rău. Dar nici tu nu vezi că nu te mai descurci singură? Ai uitat aragazul aprins de două ori luna trecută.

Mi-au dat lacrimile de furie și neputință.

— Da, am uitat! Sunt obosită! Dar nu sunt nebună! Nu sunt un obiect de mutat dintr-o cameră în alta!

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am închis în camera mea și am plâns ore întregi. Mă simțeam umilită, trădată de propriul copil.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Simona mă ignora complet, iar Vlad era tot mai rece. Într-o seară, am găsit pe masa din sufragerie o broșură cu „Căminul Seniorilor – Îngrijire cu suflet”. Am simțit că mă sufoc.

Am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Nu mai pot, Mariana! Vor să mă dea la azil și să-mi ia casa!

Ea a venit imediat. Când a intrat pe ușă, Simona i-a aruncat o privire tăioasă.

— Ce cauți aici?

— Sunt sora ei! Și am venit să vă spun că nu aveți niciun drept să o forțați să plece din casa ei!

Vlad a încercat să intervină:

— Mariana, nu te băga! E treaba noastră de familie.

— Tocmai! Familia nu-și abandonează bătrânii ca pe niște cârpe vechi!

M-am simțit pentru prima dată apărată. Mariana m-a luat de mână și mi-a spus:

— Nu ești singură. Dacă vor să te dea afară, vii la mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad și la cât de puțin contează ele acum. Dimineața următoare, am decis că nu voi pleca fără luptă.

Am căutat un avocat specializat în dreptul locativ. Domnul Popescu m-a ascultat cu răbdare și mi-a explicat:

— Doamnă Ionescu, atâta timp cât sunteți proprietara apartamentului și nu există acte semnate de dumneavoastră privind transferul proprietății, nimeni nu vă poate obliga să plecați.

Am simțit o ușurare imensă. În seara aceea, i-am chemat pe Vlad și Simona la masă.

— Vreau să fie clar: nu plec nicăieri! Apartamentul este al meu și va rămâne al meu cât timp trăiesc! Dacă nu vă convine, puteți pleca voi!

Simona a început să țipe:

— Cum poți fi atât de egoistă? Noi avem nevoie de spațiu!

— Egoistă? Eu? După o viață în care am pus totul pe tavă pentru voi?

Vlad s-a ridicat brusc:

— Hai, Simona! Nu are rost!

Au plecat trântind ușa. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit stăpână pe viața mea.

Au trecut câteva luni. Vlad nu m-a mai sunat deloc. Simona nici atât. Uneori mă apasă singurătatea ca o piatră rece pe piept. Alteori mă bucur de liniște și de faptul că pot decide singură ce fac cu viața mea.

Merg des la biserică și vorbesc cu vecina mea, doamna Stanciu. Ea îmi spune mereu:

— Să nu-ți pierzi demnitatea niciodată! Copiii uită repede ce-au primit…

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă pur și simplu lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Dar știu sigur un lucru: nimeni nu are dreptul să-mi ia casa sau demnitatea.

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că sunt multe mame ca mine care se tem că vor fi date la o parte când nu mai sunt „utile”. Voi ce ați face în locul meu? Credeți că dragostea de mamă ar trebui să fie răsplătită cu recunoștință sau cu indiferență?