Unde Îmi Este Locul: Povestea Unei Mame, a Fiului și a Zidurilor Care Ne Despart

— Nu pot să cred că am ajuns aici, șoptesc în întunericul camerei mele, cu ochii ațintiți spre tavanul care mi-a fost martor la atâtea nopți nedormite. Din bucătărie, vocile lui Vlad și ale Anei se aud în surdină, dar cuvintele lor mă lovesc ca niște pietre: „Dacă nu acceptă, o să fie greu, dar nu avem altă soluție. Trebuie să ne gândim și la noi, Vlad. Apartamentul ăsta ne-ar ajuta enorm.”

Îmi simt inima bătând nebunește. Mă ridic încet, ca să nu fac zgomot, și mă apropii de ușa întredeschisă. Nu vreau să cred ce aud. Vlad, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, vorbește despre mine ca despre o povară. Ana, nora mea, insistă să mă trimită la azil, iar el nu se împotrivește. „Mama nu mai e ca înainte, uită lucruri, se împiedică prin casă. E timpul să ne gândim la viitorul nostru.”

Mă retrag înapoi, cu genunchii moi. Mă așez pe marginea patului și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Mă simt trădată, abandonată, ca și cum tot ce am făcut pentru Vlad nu mai contează. Îmi amintesc cum îi făceam pachetul pentru școală, cum îi citeam povești seara, cum am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Și acum, la bătrânețe, sunt doar o problemă de rezolvat.

A doua zi, la micul dejun, încerc să mă port normal. Vlad evită să mă privească în ochi, iar Ana îmi zâmbește fals. Îmi tremură mâinile când torn ceaiul. „Mamă, trebuie să vorbim despre ceva important”, începe Vlad, cu voce joasă. Îl privesc direct, încercând să-mi ascund durerea. „Știu deja, Vlad. Am auzit tot aseară.”

Se lasă o liniște apăsătoare. Ana oftează, iar Vlad se uită la mine, rușinat. „Mamă, nu e ceea ce crezi. Ne e greu și nouă, nu știm cum să procedăm. Tu ai nevoie de îngrijire, iar noi nu putem să fim mereu aici.”

„Și soluția voastră e să mă trimiteți la azil și să vă luați apartamentul?”, întreb, cu vocea tremurândă. „Nu vă pasă că aici e casa mea, că aici am amintirile mele, că aici am trăit toată viața?”

Ana intervine, cu tonul ei rece: „Nu vrem să-ți facem rău, dar trebuie să fim raționali. Și noi avem un copil pe drum, nu avem unde să stăm. Apartamentul tău e singura noastră șansă.”

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să țip, să plâng, să fug. Dar rămân pe loc, cu demnitatea pe care am încercat să o păstrez toată viața. „Nu vă dau apartamentul. Nu mă duc nicăieri. Dacă vreți să mă dați afară, faceți-o cu mâinile voastre, dar să știți că nu o să vă iert niciodată.”

Vlad se ridică nervos de la masă. „Mamă, nu înțelegi, nu avem de ales!”

„Ba da, Vlad, aveți de ales. Puteți să mă respectați, să mă ajutați, să fiți familia mea. Sau puteți să mă trădați. Dar să nu vă așteptați să vă fie ușor.”

După acea discuție, atmosfera în casă devine irespirabilă. Ana mă ignoră, iar Vlad mă evită. În fiecare zi mă simt tot mai străină în propria mea casă. Mă gândesc să plec de bunăvoie, să nu le mai fiu povară, dar nu pot. Aici e tot ce am. Aici am crescut, aici am plâns, aici am iubit. Zidurile astea au văzut totul.

Într-o seară, primesc un telefon de la sora mea, Mariana. Îi povestesc totul, cu lacrimi în ochi. „Nu te lăsa, Ileana. Ești mama lui, nu o povară. Dacă vrei, poți veni la mine o vreme, dar nu le da apartamentul. E dreptul tău.”

Simt un strop de speranță. Poate nu sunt chiar atât de singură. A doua zi, îi spun lui Vlad că am nevoie de timp să mă gândesc. El oftează, iar Ana dă ochii peste cap. „Nu avem timp, trebuie să decidem repede. Avem nevoie de apartament.”

Mă uit la ei și văd doi străini. Unde a dispărut băiatul meu? Unde e familia mea? Îmi adun curajul și le spun: „Nu vă dau nimic. Dacă vreți să mă dați afară, mergeți la notar, mergeți la avocat, faceți ce vreți. Dar să știți că nu o să vă iert niciodată pentru ce faceți.”

În zilele următoare, Vlad încearcă să mă înduplece. Îmi aduce flori, îmi vorbește frumos, dar știu că e doar o strategie. Ana devine tot mai rece, mă tratează ca pe o intrusă. Într-o zi, o aud vorbind la telefon: „Nu mai suport, trebuie să plece. Vlad nu are curaj, dar eu nu mai pot.”

Încep să mă gândesc serios să plec la Mariana. Dar ceva mă ține pe loc. Poate orgoliul, poate amintirile, poate speranța că Vlad își va da seama ce face. Într-o seară, îl găsesc pe Vlad în sufragerie, cu capul în mâini. „Mamă, nu știu ce să fac. Ana mă presează, eu nu vreau să te rănesc, dar nici nu știu cum să-i spun nu. Mă simt prins la mijloc.”

Îl privesc cu tristețe. „Vlad, eu te-am crescut să fii bărbat, nu să te ascunzi după fusta unei femei. Dacă nu poți să-ți aperi mama, atunci nu meriți nici apartamentul, nici liniștea. Eu nu plec de aici. Dacă vrei să mă dai afară, fă-o tu, cu mâinile tale.”

Lacrimi îi curg pe obraji. „Îmi pare rău, mamă. Nu știu ce să fac.”

„Atunci nu face nimic. Lasă-mă să trăiesc aici, în casa mea, până când nu voi mai putea. Atât cer.”

După acea discuție, lucrurile se mai liniștesc. Ana nu mai vorbește cu mine, dar nici nu mă mai presează. Vlad încearcă să fie mai prezent, dar între noi s-a creat o prăpastie pe care nu știu dacă o vom mai putea trece vreodată.

Stau seara pe balcon, privesc luminile orașului și mă întreb: oare ce înseamnă familia, dacă nu iubire și respect? Oare câți bătrâni ca mine trăiesc cu frica de a fi dați afară din propriile case? Voi ce ați face în locul meu? Ați lupta sau ați renunța?