Unde am greșit cu adevărat? Povestea unei mame între sacrificiu și tăcere

— Mamă, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Milicăi răsuna disperată prin telefon, într-o seară rece de noiembrie. Mă uitam la soțul meu, Ion, care încerca să-și ascundă îngrijorarea sub o mască de calm. De luni bune, Marko, ginerele nostru, rămăsese fără serviciu. Milica era epuizată, încerca să țină casa pe linia de plutire cu salariul ei de educatoare și cu fetița lor, Ilinca, care abia împlinise trei ani.

— O să vă ajutăm noi, draga mea. Nu te mai stresa, găsim o soluție! — i-am spus atunci, fără să știu că acea promisiune avea să ne schimbe tuturor viețile.

În următoarele luni, Ion și cu mine am început să le trimitem bani aproape lunar. Uneori duceam sacoșe cu mâncare la apartamentul lor din cartierul Titan. Alteori, Milica venea la noi acasă și plângea în bucătărie, în timp ce eu îi pregăteam supa preferată.

— Nu știu cât mai rezist așa, mamă. Marko e tot mai abătut. Nu mai vorbește cu mine. Parcă nici nu-l mai recunosc.

Încercam să-i dau sfaturi: „Poate ar trebui să vorbești cu el, să-l încurajezi… Să nu-l lași să se închidă în el.” Dar simțeam că vorbele mele nu ajung unde trebuie. Ion era mai pragmatic:

— Să-și caute orice muncă! Nu poate sta așa la nesfârșit! Să meargă pe șantier dacă trebuie!

Milica se supăra când îl auzea pe tatăl ei vorbind așa. Odată chiar a izbucnit:

— Nu e așa simplu! Nu știți prin ce trece!

Am simțit atunci că ceva se rupe între noi. De parcă orice spuneam era greșit. Dar nu puteam să nu mă implic. Era copilul meu.

Într-o zi, am găsit-o pe Milica stând pe banca din fața blocului nostru, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… nu mai pot. M-am certat iar cu Marko. Zice că-l sufoc cu grijile mele. Că nu-l las să respire.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— O să treacă toate, puiule. Suntem aici pentru tine.

Dar în sufletul meu creștea o teamă: dacă ajutorul nostru nu face decât să-i adâncească neputința? Dacă îi facem mai mult rău decât bine?

Timpul a trecut. Marko a început să lucreze ocazional pe la un prieten la service auto, dar banii erau puțini. Noi continuam să-i ajutăm. Sărbătorile le petreceau la noi, dar atmosfera era tot mai apăsătoare. Milica era mereu obosită, Marko tăcut, iar Ilinca simțea tensiunea dintre adulți.

Într-o seară de vară, după ce au plecat de la noi, Ion mi-a spus:

— Elena, poate ar trebui să-i lăsăm să se descurce singuri. Poate așa o să învețe ceva.

Nu puteam. Cum să-mi las copilul la greu? Dar am început să mă întreb dacă nu cumva Ion avea dreptate.

Apoi a venit tăcerea. Milica nu ne-a mai sunat zile întregi. Când o sunam eu, răspundea scurt:

— Suntem bine, mamă. Nu-ți face griji.

Dar știam că nu e bine. Simțeam în vocea ei o răceală pe care nu o cunoscusem niciodată.

Într-o duminică am mers neanunțați la ei acasă. Ne-a deschis Marko, vizibil deranjat:

— Ați fi putut măcar să sunați înainte…

Milica era în dormitor cu Ilinca. Când a ieșit, m-a privit ca pe o străină.

— Mamă… te rog… avem nevoie de spațiu.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am plecat fără să spun nimic.

De atunci, relația noastră s-a răcit tot mai mult. Milica ne vizitează rar și doar pentru scurt timp. Ilinca crește și parcă se îndepărtează și ea de noi.

Seara stau pe canapea și mă uit la fotografiile vechi: Milica micuță, râzând în brațele mele; primele ei zile de școală; balul de absolvire; nunta cu Marko — toți zâmbind fericiți.

Unde am greșit? Am dat tot ce am avut mai bun. Am sacrificat vacanțe, am renunțat la dorințele noastre pentru ea. Am vrut doar să-i fie bine.

Poate am dat prea mult? Poate n-am știut când să mă opresc? Poate că dragostea sufocantă poate răni mai tare decât lipsa ei?

Uneori mă gândesc dacă ar trebui să-i scriu o scrisoare Milicăi. Să-i spun cât de dor îmi este de ea și cât de mult îmi lipsește vocea ei veselă prin casă. Dar mi-e teamă că orice aș spune ar adânci și mai tare prăpastia dintre noi.

Ion încearcă să mă liniștească:

— Las-o, Elena… O să-și dea seama într-o zi cât ai făcut pentru ea.

Dar eu nu vreau recunoștință. Vreau doar s-o știu aproape. S-o aud râzând din nou.

Mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași poveste? Câți dintre noi ne pierdem copiii tocmai pentru că vrem prea mult să-i protejăm?

Poate că uneori dragostea noastră devine o povară pentru cei pe care îi iubim cel mai mult…

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe libertatea copilului?