Unchiule, unde ai fost când am avut nevoie de tine?

— Unchiule, pot să vin la tine diseară? Nu vreau nimic, doar să vorbim, mi-a spus Ilinca la telefon, vocea tremurândă, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o piatră pe care trebuia să o care.

Nu era genul ei să ceară ajutor. De obicei, mă suna doar când avea nevoie de bani pentru facultate sau când voia să o duc undeva cu mașina. Dar acum, ceva era diferit. Am simțit-o din felul în care respira între cuvinte. Am acceptat imediat, fără să pun întrebări.

Seara, ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Am deschis ușa și am găsit-o pe Ilinca în prag, udă leoarcă, cu părul lipit de frunte și ochii roșii de plâns. S-a strecurat înăuntru fără să spună nimic și s-a așezat pe canapea, strângându-și genunchii la piept.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet, încercând să nu o sperii.

A tăcut mult timp. Doar ploaia și ticăitul ceasului umpleau camera. În cele din urmă, a ridicat privirea spre mine.

— De ce nu ai fost niciodată acolo când am avut nevoie de tine?

M-am blocat. M-am simțit ca un copil prins cu minciuna. M-am gândit la toate dățile când am evitat să merg la serbările ei, la zilele de naștere la care am trimis doar un mesaj sec sau la vacanțele în care am preferat să plec singur la munte decât să o iau cu mine.

— Ilinca… am început eu, dar m-a întrerupt.

— Nu vreau scuze. Vreau să știu de ce. Mama mereu zicea că ești ocupat. Dar tu nu erai ocupat când veneai la noi să bei cafea sau să te uiți la meciuri cu tata. De ce nu ai avut timp și pentru mine?

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Îmi era rușine. Poate pentru că nu știam cum să fiu unchi. Poate pentru că mi-era teamă să mă apropii prea mult de cineva după ce soția mea m-a părăsit. Poate pentru că mi se părea mai ușor să mă ascund în spatele muncii și al rutinei decât să fiu prezent în viața altcuiva.

— N-am știut cum… am șoptit. N-am știut ce să fac cu tine. Mi-era teamă că o să te dezamăgesc.

Ilinca a râs amar.

— Prea târziu pentru asta, unchiule. Deja ai făcut-o.

A urmat o tăcere grea. Am încercat să-mi adun gândurile. Mi-am amintit de copilăria ei: cum venea la mine cu desenele ei, cum mă întreba dacă pot veni la serbare sau dacă pot merge cu ea în parc. Mereu găseam o scuză: „Am treabă”, „Poate data viitoare”, „Vorbește cu mama ta”.

— Știi ce e cel mai greu? a continuat ea. Când tata a murit, toată lumea a dispărut. Mama era praf, bunicii bătrâni și bolnavi… Și tu… tu ai venit doar la înmormântare și atât. După aia, niciun telefon, niciun mesaj. Nimic.

Mi-au dat lacrimile. Nu știam ce să-i spun. M-am simțit mic și neputincios.

— Ilinca, îmi pare rău… Chiar îmi pare rău.

— Nu vreau milă! Vreau doar să știu dacă mai pot conta pe tine vreodată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am realizat cât de mult am greșit și cât de greu e să repari ceva ce ai stricat ani la rând.

— Da, poți conta pe mine. De acum înainte, promit că voi fi aici pentru tine.

A oftat și s-a uitat pe fereastră la ploaie.

— Știi… azi am fost la doctor. Mi-au spus că trebuie să fac o operație complicată la coloană. Mama nu are bani și nici nu știe cum să mă ajute. M-am gândit că poate… poate tu ai putea veni cu mine la spital. Nu vreau bani, vreau doar să fii acolo.

Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru prima dată după mult timp, cineva avea nevoie de mine nu pentru ce pot oferi material, ci pentru prezența mea.

— O să vin cu tine, Ilinca. Îți promit.

A zâmbit slab și m-a luat de mână.

— Mulțumesc, unchiule. Poate încă nu e prea târziu…

În acea seară am stat împreună pe canapea până târziu, vorbind despre orice și nimic: despre copilăria ei, despre visele pe care le are și despre fricile care o macină noaptea. Am simțit că pentru prima dată în viață chiar contez pentru cineva.

De atunci, am început să merg cu Ilinca la spital, să-i țin mâna când îi era frică și să-i spun bancuri proaste ca să o fac să râdă înainte de consultații. Am descoperit cât de greu e să fii prezent cu adevărat pentru cineva — nu doar fizic, ci și sufletește.

Familia mea m-a privit ciudat la început: sora mea, Mariana, mă întreba mereu dacă nu cumva exagerez sau dacă nu fac asta doar din vinovăție. Dar eu știam că trebuie să repar ce am stricat.

Operația Ilincăi a fost grea, dar a trecut cu bine peste ea. În ziua externării m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Mulțumesc că ai fost aici când am avut nevoie de tine.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câți dintre noi ne ascundem după scuze și uităm cât de mult contează prezența noastră pentru cei dragi? Oare chiar putem repara legături rupte sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?