„Un singur nepot ajunge!” – Lupta mea pentru dreptul la fericire în umbra soacrei

— Nu! Un singur nepot ajunge! — vocea soacrei mele, Viorica, a răsunat ca o sentință în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, și am privit-o neîncrezătoare. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.

— Mamă, nu e decizia ta… — a încercat el, dar Viorica l-a întrerupt cu un gest scurt.

— Ba da, Radu! Eu știu cel mai bine ce-i trebuie familiei voastre. Un copil e destul. Nu sunteți în stare să vă descurcați nici cu unul!

M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum existența mea ar fi fost o greșeală. Eram însărcinată în două luni și abia găsisem curajul să-i spun lui Radu. Îmi imaginam că va fi fericit, că vom fi o familie completă. Dar reacția lui a fost reținută, iar a doua zi dimineață, Viorica a apărut la ușa noastră cu ochii scânteind de furie.

— De ce nu mi-ai spus? — m-a întrebat ea direct, fără nicio urmă de blândețe.

— Am vrut să fim siguri că totul e bine… — am bâiguit eu.

— Nu e bine! — a tăiat ea scurt. — Nu vă permiteți încă un copil. Și eu nu pot să vă ajut mai mult decât o fac deja.

Adevărul era că Viorica ne ajuta mult: îl lua pe Vlad, băiețelul nostru de patru ani, de la grădiniță, gătea uneori și ne mai aducea legume din grădina ei. Dar ajutorul ei venea mereu cu prețul controlului. Tot ce făceam era analizat și judecat. Radu era prins între mine și mama lui ca într-o menghină.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Tu ce vrei? — l-am întrebat cu voce joasă.

— Nu știu… E greu… Mama are dreptate într-un fel. Suntem mereu pe fugă, banii nu ne ajung…

— Dar eu? Eu nu contez? Copilul nostru nu contează?

Radu a tăcut. M-am simțit trădată. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă Vlad.

Zilele au trecut greu. Viorica venea zilnic și făcea aluzii răutăcioase:

— Să vezi tu cum o să te descurci cu doi copii urlând toată ziua…
— Poate ar trebui să te gândești bine dacă vrei să-l păstrezi…

Nu aveam pe nimeni altcineva aproape. Mama mea murise când eram adolescentă, iar tata era plecat la muncă în Italia. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Viorica — care mi-a spus că „nu merit să fiu mamă dacă nu pot să-mi țin familia în frâu” — am fugit la medicul de familie. Am plâns în cabinetul lui doamna doctor Popescu.

— Nu lăsa pe nimeni să decidă pentru tine, Irina — mi-a spus ea blând. — E copilul tău. E viața ta.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să mă gândesc la mine, la ce vreau eu cu adevărat. Seara i-am spus lui Radu:

— Eu păstrez copilul. Dacă nu poți fi alături de mine, mă descurc singură.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar mi-e frică de mama…

— Și mie mi-e frică! Dar nu mai pot trăi așa.

A doua zi dimineață, Viorica a venit din nou. De data asta am întâmpinat-o altfel:

— Viorica, vă rog să mă ascultați. E copilul meu și al lui Radu. Vom avea grijă de el cum putem. Nu vă cerem nimic mai mult decât respect.

A rămas fără cuvinte pentru câteva secunde.

— O să vă pară rău! — a zis printre dinți și a ieșit trântind ușa.

Au urmat luni grele. Radu s-a schimbat încet-încet; a început să mă ajute mai mult prin casă și să petreacă timp cu Vlad. Viorica nu a mai venit atât de des, dar când venea era rece și distantă.

Când s-a născut Ana-Maria, am plâns de fericire și de teamă în același timp. Radu era lângă mine, ținându-mă de mână. Viorica nu a venit la spital.

Primele luni au fost un carusel de oboseală și griji, dar și de bucurii mici: primul zâmbet al Anei-Maria, râsul lui Vlad când îi cânta surioarei lui. Am simțit că familia noastră începe să se sudeze fără influența toxică a soacrei.

După aproape un an, într-o duminică ploioasă, Viorica a venit pe neașteptate. A privit-o pe Ana-Maria lung, apoi pe Vlad care se juca pe covor.

— Poate am greșit… — a murmurat ea încet. — Poate că doi copii nu sunt chiar un blestem…

Nu am răspuns nimic. Doar am zâmbit trist și am strâns-o pe Ana-Maria la piept.

Acum mă uit la copiii mei și mă întreb: cât de mult ar trebui să lăsăm părerile altora să ne dicteze fericirea? Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Dacă ai fi în locul meu, ce ai fi făcut?