Un nou început: O casă mai mică, un viitor mai mare

— Vlad, nu-mi spune că și tu ești de acord cu Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la fiul meu, care evita să mă privească în ochi. Era o după-amiază ploioasă de aprilie, iar în sufrageria casei noastre din Ploiești, aerul era încărcat de tensiune. Irina, nora mea, stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, iar Vlad se juca nervos cu cheile de la mașină.

— Mamă, nu e vorba că suntem împotriva ta, dar… trebuie să fim realiști. Casa asta e prea mare pentru tine singură. Costurile de întreținere cresc, iar tu te plângi mereu că nu mai ai putere să faci curat peste tot, a spus Vlad, încercând să-și păstreze calmul.

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge inima. Am privit spre fereastră, unde picăturile de ploaie curgeau ca niște lacrimi pe geam. „Casa asta e tot ce mi-a rămas de la părinții mei. Aici a crescut Vlad, aici am sărbătorit fiecare Crăciun, fiecare aniversare… Cum să renunț la toate astea?”

Irina a oftat și s-a apropiat de mine. — Doamnă Maria, nu vrem să vă supărăm. Dar gândiți-vă: dacă ați vinde casa, ați putea să vă luați un apartament mai mic, la parter, aproape de noi. Și cu restul banilor, ne-am putea lua și noi, în sfârșit, un apartament al nostru. Nu mai putem sta cu chirie la nesfârșit…

Am simțit un nod în gât. Era clar că nu era doar despre mine. Era despre viitorul lor, despre nevoile lor. Dar de ce trebuia să aleg eu între liniștea mea și fericirea lor?

— Vlad, tu chiar crezi că asta e soluția? am întrebat, cu vocea stinsă.

El a venit lângă mine și m-a luat de mână. — Mamă, nu vreau să te forțez. Dar gândește-te: nu mai ești tânără. Dacă ți se face rău, cine te ajută? Noi suntem la două cartiere distanță. Dacă ai fi mai aproape, am putea veni imediat. Și, sincer… și noi avem nevoie de un început nou. Irina e însărcinată.

Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu, dar și o bucurie amară: urma să fiu bunică. Am început să plâng, fără să mă pot opri. Vlad m-a strâns în brațe, iar Irina mi-a șoptit: — Nu vrem să vă pierdem, doamnă Maria. Vrem să fim o familie, aproape unii de alții.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat singură în dormitor, privind pozele vechi de pe rafturi: Vlad la serbarea de la grădiniță, eu și soțul meu, Doru, la nunta noastră, părinții mei în grădină, zâmbind larg. Am adormit târziu, cu ochii în lacrimi, întrebându-mă dacă nu cumva mă agăț prea tare de trecut.

A doua zi, am ieșit în curte și am privit pomii înfloriți. Mi-am amintit cum îl învățam pe Vlad să meargă pe bicicletă, cum făceam cozonaci cu mama, cum Doru cosea iarba în fiecare sâmbătă. Dar am văzut și gardul scorojit, acoperișul care trebuia reparat, iarba crescută prea mare. Poate că Vlad avea dreptate. Poate că era timpul să las casa asta să devină amintire, nu povară.

Câteva zile mai târziu, am acceptat să mergem împreună să vedem niște apartamente. Irina era entuziasmată, Vlad încerca să pară relaxat, dar îi vedeam ochii roșii de nesomn. Am vizitat trei apartamente, toate la parter, toate aproape de ei. Unul dintre ele avea o mică grădină, unde aș fi putut planta flori. M-am surprins zâmbind la gândul ăsta.

Într-o seară, Vlad a venit singur la mine. — Mamă, știu că e greu. Și mie mi-e greu. Dar nu vreau să te văd singură, luptându-te cu o casă care te apasă. Vreau să fii aproape de noi, să-ți vezi nepotul crescând. Și să știi că nu te uităm. Casa asta va rămâne mereu în sufletul nostru.

Am plâns amândoi. Am simțit că, deși pierd ceva, câștig altceva: apropierea de copilul meu, de familia lui, de viitorul nostru împreună. Am decis să punem casa la vânzare. A fost greu, fiecare vizită a unui potențial cumpărător era ca o rană nouă. Dar, încet-încet, am început să mă obișnuiesc cu ideea.

Când am semnat actele, am simțit că mi se rupe sufletul. Dar Vlad și Irina erau acolo, ținându-mă de mână. — O să fie bine, mamă, mi-a spus Vlad. — O să facem din nou sărbători împreună, doar că într-un loc nou.

Acum, stau în apartamentul meu mic, cu flori pe balcon și poze cu familia pe pereți. Vlad și Irina vin des, iar nepotul meu, Radu, aleargă prin casă, umplând-o de râsete. Uneori, mă uit pe geam și mă gândesc la casa veche, la tot ce am lăsat în urmă. Dar apoi îl aud pe Radu strigând: — Bunico, hai să ne jucăm! Și știu că am făcut alegerea corectă.

Oare câți dintre noi nu se agață de trecut, de frică să nu piardă tot ce au iubit? Dar dacă, de fapt, renunțarea e primul pas spre un viitor mai luminos? Voi ce ați face în locul meu?