Un Minut Prea Târziu: Povestea Vieții Mele cu Soacra Mea

— E ora șapte fix, Irina! Dacă nu cobori acum, micul dejun se strânge! vocea doamnei Viorica răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. M-am ridicat speriată din pat, încercând să-mi trag repede halatul peste pijama. Îmi simțeam inima bătând nebunește în piept. Era a treia oară săptămâna asta când întârziasem la micul dejun și știam ce mă așteaptă: privirea tăioasă a soacrei mele și farfuria goală.

Când am acceptat să ne mutăm la ea, eu și Radu, soțul meu, credeam că va fi temporar. Apartamentul nostru era în renovare, iar Viorica părea încântată să ne primească. Dar încă din prima zi am simțit că nu e loc pentru doi stăpâni sub același acoperiș. Totul avea un program: masa la șapte, prânzul la unu, cina la șase. Dușul? Doar între opt și opt și jumătate dimineața, altfel boilerul se oprea automat. Nici nu apucam să-mi beau cafeaua că deja trebuia să fiu gata de muncă.

— Irina, nu ești la tine acasă aici! Dacă vrei să mănânci, respecți regulile mele! îmi spunea Viorica de fiecare dată când încercam să-i explic că programul meu de la serviciu nu se potrivește cu al ei.

Radu încerca să fie mediator. — Mamă, las-o pe Irina să mănânce când poate, nu suntem la armată! Dar Viorica nu ceda niciodată. — Cine nu respectă programul, nu mănâncă! Așa am crescut eu copiii și uite ce bărbat ai ajuns!

Într-o seară, după ce am ajuns acasă târziu de la birou, am găsit ușa bucătăriei încuiată. Am bătut timid. — Doamnă Viorica, pot să-mi încălzesc ceva de mâncare? Am primit doar un răspuns sec: — E trecut de ora șase. Mâine poate vei fi mai punctuală.

Am urcat în cameră și am plâns în pernă. Radu m-a găsit așa și m-a luat în brațe. — Îmi pare rău, iubita mea… O să vorbesc cu ea din nou. Dar știam că nu va schimba nimic. Viorica era ca o stâncă: rigidă, rece și imposibil de clintit.

Într-o dimineață, am ratat intervalul pentru duș. Am deschis robinetul și am simțit doar apă rece ca gheața. Am început să tremur și să plâng de nervi. M-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut: ochii umflați de plâns, părul ciufulit, sufletul obosit.

La serviciu, colegii mă întrebau ce s-a întâmplat cu mine. — Pari mereu obosită, Irina… E totul bine acasă? Nu voiam să recunosc cât de mult mă afecta viața cu soacra mea. În fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de putere.

Într-o duminică, la masa de prânz, Viorica a început să critice felul în care spălasem vasele. — La noi în familie nu se lasă urme de apă pe pahare! Ai spălat vreodată vase înainte să te măriți cu Radu? Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Poate ar trebui să vă găsiți pe altcineva care să respecte toate regulile astea absurde! am izbucnit eu, ridicându-mă de la masă.

Radu a încercat să mă calmeze, dar Viorica s-a ridicat și ea: — Dacă nu-ți convine, Irina, poți pleca oricând! Casa asta are reguli!

Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând să locuiesc aici. Dacă nu cumva sacrificasem prea mult din mine pentru liniștea unei familii care nu mă voia cu adevărat.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să caut soluții: am vorbit cu Radu despre posibilitatea de a sta la o prietenă până terminăm renovarea. El a fost de acord imediat. — Nu vreau să te pierd din cauza mamei mele, mi-a spus el cu ochii umezi.

Când i-am spus Vioricăi că voi pleca pentru o perioadă, a rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. — Faci ce vrei… Dar aici regulile mele rămân!

Am plecat cu inima grea, dar și cu un sentiment de eliberare. La prietena mea Simona am redescoperit bucuria de a trăi fără frică de ceas sau reguli absurde. Am început să dorm mai bine, să zâmbesc mai des.

Radu venea des la mine și îmi spunea că mama lui începe să realizeze că poate a exagerat. După câteva luni ne-am mutat înapoi în apartamentul nostru renovat. Relația cu Viorica s-a schimbat: ne vedem mai rar, dar suntem mai calmi unii cu alții.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă sub dictatura unei soacre? Câte dintre noi își pierd vocea doar pentru a păstra pacea? Poate că e timpul să vorbim despre asta…