Un minut prea târziu, o masă pierdută: Viața sub ceasul soacrei mele

— E ora șapte fix, Maria! Dacă nu ești la masă, rămâi nemâncată! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună din bucătărie cu o autoritate care nu admite replică. M-am împiedicat de colțul covorului în timp ce încercam să-mi trag repede un pulover peste cămașa de noapte. Mirosea a omletă și cafea proaspătă, dar stomacul meu era strâns de anxietate, nu de foame.

Am ajuns la masă la 7:01. Farfuria mea era deja goală. Soțul meu, Radu, își coborâse privirea în ceașca de cafea, evitând să mă privească. Soacra mea mi-a aruncat o privire rece, apoi a spus cu voce joasă:

— Regulile sunt reguli. Cine nu respectă timpul, nu respectă casa.

Mi-am mușcat buza să nu răspund. Nu voiam scandal la prima oră. Dar în mintea mea urlam: „E doar un minut! Un minut!”

Așa a început fiecare zi din viața mea de când ne-am mutat la ea, după ce Radu a rămas fără serviciu și nu ne-am mai permis chiria la apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Am crezut că va fi temporar. Dar lunile s-au transformat în ani, iar eu am devenit prizoniera unui ceas care nu era al meu.

Soacra mea avea reguli pentru orice: ora mesei, ora la care se spală vasele, ora la care se face duș, ora la care se stinge lumina. Dacă întârziam la masă, rămâneam nemâncată. Dacă nu terminam curățenia până la ora stabilită, urma o predică lungă despre „gospodinele adevărate”.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu — lucram ca vânzătoare la un supermarket și făcusem ore suplimentare — am găsit ușa bucătăriei încuiată. Am bătut timid.

— Cine-i? a întrebat Viorica din spatele ușii.
— Eu… Maria. Am venit să mănânc ceva.
— E trecut de opt. Bucătăria e închisă.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Am coborât în pivniță și am mâncat pe furiș o felie de pâine cu zacuscă rece. În acea noapte am plâns în tăcere, cu capul sub pernă, ca să nu-l trezesc pe Radu.

Radu… El era prins între două focuri. Încerca să mă liniștească:

— Hai, iubito, știi cum e mama… Așa a fost mereu. O să ne descurcăm noi.

Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi cu fiecare zi care trecea. Nu mai eram Maria cea veselă și plină de viață. Eram o umbră care se temea să facă zgomot sau să greșească ora.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru, am auzit-o pe Viorica certându-l pe Radu:

— Nu vezi că nevasta ta nu știe să respecte nimic? Cum să ai tu familie dacă ea nu știe ce-i disciplina? Pe vremea mea…

Nu am mai rezistat. Am intrat în bucătărie cu ochii în lacrimi:

— Doamnă Viorica, vă rog… Nu mai pot! Nu sunt copilul dumneavoastră! Sunt o femeie adultă! Vreau doar puțină libertate!

Ea s-a uitat la mine ca la un obiect stricat:

— Libertate? În casa mea faci cum spun eu! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

M-am uitat la Radu. El a tăcut. Atunci am simțit că sunt singură împotriva tuturor.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să caut apartamente de închiriat pe ascuns. Am strâns bani din orele suplimentare și am vândut câteva bijuterii primite de la mama mea, Dumnezeu s-o ierte.

Într-o zi ploioasă de martie, am găsit un anunț pentru o garsonieră mică, dar luminoasă, aproape de serviciu. I-am spus lui Radu:

— Eu plec. Nu mai pot trăi așa. Dacă vrei să vii cu mine, bine. Dacă nu… măcar să știi că te iubesc.

El a stat mult pe gânduri. În noaptea aceea nu a dormit deloc. Dimineața mi-a spus:

— Vin cu tine. Nu mai suport nici eu.

Când i-am spus Vioricăi că plecăm, a izbucnit:

— O să vă întoarceți cu coada între picioare! N-o să vă descurcați fără mine!

Dar am plecat. Primele luni au fost grele: bani puțini, spațiu mic, dar liniște. Pentru prima dată după mult timp am putut mânca când voiam eu, am putut râde fără teamă că deranjez pe cineva.

Totuși, rănile au rămas. Încă tresar când aud ceasul bătând ora fixă. Încă simt uneori vinovăție când întârzii la masă sau uit să fac curat la timp.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc sub reguli absurde doar pentru că nu au unde să plece? Câte familii se destramă din cauza unor ceasuri care bat prea tare?

Poate că timpul vindecă totul… sau poate că unele răni rămân mereu acolo, ca un memento că libertatea se câștigă greu.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât timp ați fi rezistat sub același acoperiș cu o soacră ca Viorica?