Umbrele unei trădări: Povestea mea dintr-un apartament de cartier
— Nu se poate, Mirela! Nu ai cum să fii însărcinată! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Drumul Taberei. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nervoase. Mirela stătea în fața mea, cu mâinile strânse la piept, ochii umezi și buzele strânse într-o linie subțire.
— Vlad, te rog… nu face așa… Nu știu cum s-a întâmplat…
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Făcusem vasectomie acum doi ani. Am fost mereu clar: nu vreau copii. Nu pentru că nu i-aș iubi, ci pentru că știam că nu pot să le ofer ce merită. Salariul meu de la service-ul auto abia ne ajungea pentru chirie și facturi. Mirela lucra la supermarket, schimburi duble, mereu obosită. Viața noastră era o luptă continuă cu lipsurile.
— Mirela, nu are cum! N-ai cum să fii însărcinată cu mine! am spus, aproape șoptind. M-am sprijinit de chiuvetă, simțind că mă sufoc.
Ea a început să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraji și se amestecau cu rimelul ieftin. — Vlad, te rog… poate s-a întâmplat ceva la operație… Poate nu a reușit…
Dar eu știam că nu era așa. Medicul mi-a spus clar: „Șansele sunt aproape zero.” Și totuși, Mirela era însărcinată.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavanul scorojit și am încercat să-mi aduc aminte fiecare detaliu din ultimii ani. Am început să observ lucruri pe care le ignorasem: mesajele pe care le primea și le ștergea imediat, serile când întârzia fără explicații clare, parfumul străin pe hainele ei.
A doua zi dimineață, am plecat la muncă fără să-i spun nimic. La service, colegul meu, Costel, m-a întrebat ce am pățit.
— Nimic, băi Costele… Probleme acasă.
— Femeile… mereu complicat, a oftat el.
Mi-am vărsat nervii pe o Dacie veche care nu mai pornea. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Seara, când am ajuns acasă, Mirela mă aștepta pe canapea. Avea ochii roșii de plâns.
— Vlad, trebuie să vorbim…
Am simțit un nod în gât. — Spune-mi adevărul, Mirela. Cine e tatăl?
A izbucnit în plâns. — Nu știu… A fost o greșeală… A fost doar o dată… Cu Marian, colegul de la supermarket… Eram supărată pe tine… Tu erai mereu absent…
M-am ridicat brusc și am trântit ușa de la balcon. Am ieșit în ploaie, fără umbrelă, fără nimic. Am mers ore întregi prin cartierul ud și întunecat. M-am gândit la tot ce am construit împreună: serile când mâncam ciorbă la lumina telefonului pentru că ne tăiaseră curentul, vacanțele ratate din lipsă de bani, speranțele mici pe care ni le făceam când primeam un bonus la salariu.
Când m-am întors acasă, Mirela dormea pe canapea, cu fața umflată de plâns. Am privit-o mult timp. Era femeia pe care o iubisem cândva, dar acum era o străină.
A doua zi am sunat-o pe mama. — Mamă, cred că divorțez.
A tăcut câteva secunde. — Vlad, gândește-te bine… O familie nu se destramă așa ușor…
— Mamă, nu e copilul meu…
A oftat adânc. — Și tu n-ai greșit niciodată?
M-am enervat. — Nu e vorba de greșeli mărunte! E vorba de trădare!
Am început să mă cert cu toată lumea: cu mama, cu tata (care mi-a spus că „bărbatul adevărat iartă”), cu sora mea (care mi-a zis că „poate copilul nu are nicio vină”). Toți păreau să mă judece pentru că nu pot ierta.
În zilele următoare am început să evit casa. Stăteam peste program la service sau beam o bere cu Costel la bodegă. Odată l-am întrebat:
— Tu ai putea să ierți așa ceva?
A dat din umeri. — Nu știu, băi Vlad… Viața e complicată… Dar dacă ai iubit-o vreodată?
Nu am știut ce să răspund. O iubeam? Sau doar mă obișnuisem cu ea? Sau poate mă temeam să fiu singur?
Mirela încerca să repare lucrurile. Îmi lăsa bilețele pe frigider: „Te rog să mă ierți”, „Îmi pare rău”, „Nu vreau să te pierd”. Dar fiecare mesaj mă făcea să mă simt mai gol pe dinăuntru.
Într-o seară am găsit-o plângând în baie. — Vlad… dacă vrei să pleci… pleacă… Dar te rog să nu mă urăști…
Am simțit milă pentru ea și furie pentru mine însumi. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem? Poate dacă aș fi fost mai atent… Poate dacă nu m-aș fi ascuns mereu în muncă…
Am depus actele de divorț într-o zi mohorâtă de luni. La tribunal era plin de oameni triști ca mine: bărbați cu ochii goi și femei care își țineau copiii de mână. Când judecătoarea m-a întrebat dacă sunt sigur, am spus „da” fără să clipesc.
Acum stau singur într-o garsonieră mică din Militari și încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățile rămase. Uneori o visez pe Mirela și copilul ei nenăscut. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău.
Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările astea. Poate că fiecare dintre noi duce o luptă invizibilă cu propriile limite și frici.
Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru o familie care nu mai există decât pe hârtie?