Umbrele trecutului: Povestea unei văduve din București

— Nu pot să cred că s-a terminat, șopti Irina, sora mea, în timp ce ținea strâns mâna mea tremurândă.

Stăteam lângă groapa proaspăt săpată din Cimitirul Bellu, cu ochii uscați de atâta plâns. Vântul de martie îmi biciuia obrajii, dar nu simțeam nimic. Parcă eram o străină în propria viață. Oamenii aruncau flori și pământ peste sicriul lui Victor, soțul meu de aproape patruzeci de ani. Mă uitam la chipurile lor — rude, vecini, prieteni vechi — și mă întrebam dacă vreunul bănuia ce se ascunde în spatele acestei tragedii.

După slujbă, am rămas ultima lângă mormânt. Îmi venea să țip, să-l întreb de ce m-a lăsat singură cu toate astea. Dar nu puteam. În loc de răspuns, am simțit doar o apăsare grea pe piept.

În zilele ce au urmat, casa noastră din Drumul Taberei s-a umplut de tăcere. Am început să primesc scrisori și telefoane ciudate. O bancă, apoi alta. O firmă de recuperări. Toți voiau bani. Datorii despre care nu știusem niciodată. Am găsit un dosar ascuns în dulapul lui Victor, plin cu hârtii: credite, împrumuturi la prieteni, datorii la cămătari. M-am prăbușit pe podea cu dosarul în brațe și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

— De ce mi-ai făcut asta? am șoptit printre sughițuri. Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva?

Fiica mea, Ana, a venit într-o seară și m-a găsit stând la masa din bucătărie, cu facturile împrăștiate peste tot.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai spus?

— Nu știu cum să-ți spun… Tatăl tău ne-a lăsat cu datorii uriașe. Nu am știut nimic până acum.

Ana s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. Am simțit pentru prima dată că nu sunt complet singură.

Zilele au trecut greu. Am început să vând bijuterii, haine, chiar și mobila veche din sufragerie. Vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate când veneau oamenii să ridice lucrurile.

Într-o dimineață, a sunat cineva la ușă. Era Radu, fratele mai mic al lui Victor, cu care nu mai vorbisem de ani buni după o ceartă veche legată de moștenirea părinților lor.

— Pot să intru? a întrebat el stânjenit.

— Dacă ai venit să-mi spui că Victor a fost un prost sau un mincinos, te rog să pleci.

— Nu… Am venit să te ajut. Știu totul despre datorii. Victor mi-a cerut ajutorul înainte să moară.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Și tu ai știut? De ce nu mi-ai spus?

— Mi-a cerut să nu-ți spun nimic. Spera că va rezolva totul înainte să fie prea târziu.

Radu s-a așezat la masă și a scos un plic gros din buzunar.

— Am vândut terenul de la țară. Banii ăștia sunt pentru tine și Ana. Nu acoperă totul, dar e un început.

Am izbucnit în plâns. Nu știam dacă să-l urăsc sau să-i mulțumesc.

— De ce faci asta? După tot ce s-a întâmplat între noi?

— Pentru că suntem familie, Ileana. Și pentru că Victor a fost fratele meu, cu bune și rele.

În următoarele luni, Radu m-a ajutat să negociez cu băncile și cu recuperatorii. Am reușit să evit executarea silită a apartamentului și să plătesc o parte din datorii. Ana s-a angajat la două joburi ca să ne putem descurca.

Dar relația cu ea s-a schimbat. Era mereu obosită și iritată.

— Mamă, nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc cu frica asta în fiecare zi!

— Știu… Dar nu avem altă soluție acum.

Într-o seară, după ce Ana a plecat trântind ușa, am rămas singură în sufragerie. M-am uitat la poza lui Victor de pe perete.

— Ai fost omul pe care l-am iubit cel mai mult… Dar nu te voi ierta niciodată pentru ce ne-ai făcut.

Am început să merg la biserică duminica dimineața. Preotul m-a ascultat fără să mă judece.

— Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce, mi-a spus el blând.

Dar eu simțeam că povara e prea grea pentru mine.

Într-o zi, Ana s-a întors acasă cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… Am nevoie de tine. Nu vreau să ne pierdem una pe alta din cauza greutăților astea.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că poate există speranță.

Acum, după aproape doi ani de la moartea lui Victor, încă plătim din datorii. Dar am învățat să cer ajutor și să accept sprijinul celor din jur. Relația cu Radu s-a vindecat încet-încet; am redescoperit ce înseamnă familia adevărată.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu secrete care pot distruge totul într-o clipă? Și cât de mult putem ierta atunci când cei dragi ne rănesc fără voie?