Umbrele trecutului: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că mă sună după tot ce s-a întâmplat… De ce tocmai acum? De ce eu?
Telefonul îmi tremura în palmă, iar vocea lui Doru, fostul meu soț, răsuna slabă și nesigură la celălalt capăt al firului. Nu mai vorbisem de patru ani, de la divorțul nostru tumultuos, când am plecat din apartamentul nostru din Pitești cu inima frântă și cu promisiunea că nu mă voi mai uita niciodată înapoi.
— Te rog, Ana, nu am pe nimeni. Am căzut pe scări, mi-am rupt piciorul… Nu pot să mă descurc singur. Doar câteva zile, până mă pun pe picioare.
Am simțit cum toate resentimentele, toate certurile și lacrimile din trecut se ridică din nou ca un zid între noi. Dar vocea lui era atât de slabă… Știam că nu are familie aici, părinții lui muriseră de ani buni, iar sora lui, Irina, locuia în Italia.
— Bine, Doru. Vin diseară. Dar doar pentru câteva zile, am spus apăsat.

Când am ajuns la apartamentul nostru vechi, m-a izbit mirosul familiar de cafea arsă și praf. Doru stătea pe canapea, cu piciorul în ghips, palid și vizibil slăbit. M-a privit cu ochii aceia albaștri care cândva mă cuceriseră, dar acum păreau goi și obosiți.

— Mulțumesc că ai venit… Știu că nu merit, a murmurat el.

Am început să-i gătesc, să-i fac curat și să-l ajut să se ridice din pat. Fiecare gest era o luptă cu mine însămi. Îmi aminteam cum mă făcea să plâng cu vorbele lui tăioase, cum îmi reproșa orice greșeală măruntă. Dar acum era neajutorat ca un copil.

Într-o seară, după ce i-am adus supa preferată — ciorbă de perișoare — a început să plângă în tăcere.

— Ana… trebuie să-ți spun ceva. Ceva ce am ascuns de tine toți anii ăștia.

M-am așezat lângă el, cu inima bătându-mi nebunește.

— Ți-ai găsit pe altcineva înainte să divorțăm? am întrebat cu voce joasă.

A dat din cap încet.

— Nu e vorba despre asta… E despre copilul nostru.

Am simțit cum mi se taie respirația. Copilul nostru… pierdusem o sarcină în al doilea an de căsnicie și niciodată nu reușisem să trec peste acea durere.

— Ce vrei să spui?

— Ana… nu a fost un accident. Am făcut ceva îngrozitor. Am pus presiune pe tine să muncești prea mult, să nu te odihnești… Știam că nu e bine pentru tine, dar eram obsedat să avem bani pentru apartament, pentru mașină… Am ignorat tot ce mi-ai spus despre cât de rău te simți. Și când ai pierdut sarcina… a fost vina mea. Și n-am avut curajul să-ți spun niciodată.

Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri.

— De ce îmi spui asta acum? De ce după atâția ani?

— Pentru că nu mai pot trăi cu vina asta. Pentru că dacă nu-ți spun acum, poate n-o să mai apuc niciodată. Și pentru că te-am iubit mereu, chiar dacă am fost un laș.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Îmi venea să țip, să-l lovesc, să-l fac să simtă măcar o parte din durerea mea. Dar nu puteam. Eram prea obosită de atâta suferință.

În zilele următoare am făcut totul mecanic: cumpărături, medicamente, gătit. Doru încerca să-mi vorbească, dar eu răspundeam monosilabic. Într-o seară m-a întrebat:

— Crezi că poți vreodată să mă ierți?

Nu i-am răspuns atunci. Nici acum nu știu dacă pot. Dar într-o dimineață, când i-am adus cafeaua la pat, l-am văzut atât de fragil încât mi s-a făcut milă de el — și poate și de mine însămi.

A plecat după o săptămână la sora lui în Italia. Mi-a lăsat un bilet: „Îți mulțumesc că ai avut grijă de mine când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o. Sper ca într-o zi să găsești liniștea pe care eu n-am știut să ți-o dau.”

Au trecut luni de atunci și încă mă trezesc noaptea cu gândul la vorbele lui. Încerc să-l iert — pentru el, dar mai ales pentru mine.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult ne putem elibera din lanțurile trecutului? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre?