Umbrele trecutului în pragul casei mele

— Cine sunteți? Ce căutați în casa mea?! am strigat, cu mâinile tremurând pe clanță, încercând să-mi stăpânesc panica. Ușa era larg deschisă, iar din sufragerie răzbăteau râsete și clinchet de pahare. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. Nu era doar o spargere, nu era un jaf. Era ceva mult mai personal.

În pragul sufrageriei, am văzut-o pe mama, cu părul ei cărunt prins strâns la spate, stând la masă cu un bărbat pe care nu-l mai văzusem de ani buni: unchiul meu, Doru. Lângă el, cu ochii scânteind de satisfacție, era verișoara mea, Livia. Pe canapea, cu o bere în mână, stătea chiar fratele meu, Vlad. Toți râdeau, ca și cum ar fi fost la o petrecere de familie. Numai că eu nu fusesem invitată.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, vocea mi se frângea între furie și teamă.

Mama s-a ridicat încet, evitându-mi privirea.

— E casa noastră, Ana. Nu te mai comporta de parcă ai fi singura care contează aici.

M-am uitat la Vlad, așteptând să mă apere. Dar el a dat din umeri și a privit în altă parte.

— Am decis să vindem casa, a spus Doru pe un ton rece. E prea mult pentru tine singură. Și oricum, ai lipsit prea mult timp.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Casa asta era tot ce mai aveam după ce soțul meu m-a părăsit și am pierdut serviciul. M-am întors la ai mei crezând că aici voi găsi alinare. Dar iată-mă acum, dată afară din propria viață de cei pe care îi iubeam cel mai mult.

— Nu aveți dreptul! Tata mi-a lăsat mie partea lui! am izbucnit.

Livia a râs scurt.

— Tata tău a lăsat multe promisiuni și datorii. Avem nevoie de bani. Și tu nu ai făcut nimic pentru familie în ultimii ani.

M-am simțit ca o străină în propria casă. Am fugit în camera mea și am încuiat ușa. Am plâns ore întregi, ascultând cum râsetele lor se sting încet. M-am gândit la copilăria mea aici: la mirosul de cozonac al mamei, la serile când tata îmi citea povești. Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, mama a bătut la ușă.

— Ana, trebuie să vorbim.

Am deschis ușa cu inima grea.

— De ce faceți asta? De ce mă alungați?

Mama a oftat adânc.

— Nu e vorba doar despre tine. Toți avem nevoie de un nou început. Și tu ar trebui să-ți găsești drumul tău.

— Dar eu nu am unde să mă duc! am strigat printre lacrimi.

— O să te descurci. Ești puternică, chiar dacă nu-ți dai seama încă.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice altceva. În zilele următoare, casa s-a umplut de străini: agenți imobiliari, potențiali cumpărători. Eu eram invizibilă pentru toți. Nimeni nu mă întreba ce simt sau ce vreau.

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu două beri.

— Hai să bem una ca pe vremuri, a zis încercând să zâmbească.

— Nu pot să cred că faci parte din asta.

A dat din cap trist.

— Știi cât de greu mi-a fost după ce ai plecat la București? Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să rămân aici sau să plec. Acum e rândul tău să simți cum e să fii lăsat pe dinafară.

Am rămas fără cuvinte. Poate că fiecare dintre noi purta propriile răni nevindecate.

Când casa s-a vândut, am împachetat câteva haine și câteva fotografii vechi. Mama m-a îmbrățișat scurt la plecare.

— Îmi pare rău că s-a ajuns aici, Ana. Poate într-o zi o să înțelegi.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am dormit câteva nopți la o prietenă, Irina, care m-a primit fără întrebări.

— Oamenii nu sunt mereu ceea ce par, mi-a spus ea într-o seară. Dar tu poți fi mai mult decât ce ți-au făcut ei.

Am început să caut de lucru și am găsit un post de vânzătoare la o librărie mică din centru. Nu era mult, dar era un început. În fiecare zi mă trezeam cu teama că nu voi reuși singură. Dar cu fiecare pas mic înainte, simțeam că recâștig ceva din mine însămi.

Într-o zi, am primit un plic fără nume la librărie. Înăuntru era o fotografie veche cu mine și Vlad copii, jucându-ne în curtea casei pierdute. Pe spate scria: „Nu uita cine ești.”

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem demult — nu de durere, ci de recunoștință că încă mai pot simți ceva frumos legat de trecutul meu.

Acum privesc înainte cu teamă și speranță. Poate că familia nu e mereu sânge sau casă; poate că e ceea ce construim din ruinele lăsate de ceilalți.

Mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât de mult ne putem regăsi pe noi înșine atunci când pierdem totul?