Umbrele trecutului în pragul casei mele

— Ce căutați aici? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund spaima în spatele furiei. Mâna mi se strângea pe clanța ușii, iar inima bătea atât de tare încât îmi acoperea gândurile. În sufragerie, la masa veche a bunicii, stăteau verișoara mea, Loredana, cu soțul ei, și unchiul meu, Viorel. Toți cu fețele crispate, ca niște străini care așteaptă verdictul.

— Am venit să discutăm despre casă, a spus Loredana, evitându-mi privirea. — E timpul să lămurim lucrurile.

Nu mai fuseseră aici de la înmormântarea mamei. De atunci, liniștea casei se transformase într-un refugiu pentru mine și fiica mea, Ilinca. Dar acum, cu ei în prag, simțeam că totul se clatină.

— Nu e nimic de discutat. Casa asta mi-a rămas mie, așa a vrut mama! am izbucnit, simțind cum mi se umezește privirea.

Viorel a oftat teatral și a scos din geantă un teanc de hârtii. — Avem acte noi. Se pare că mama ta a semnat o altă procură înainte să moară. Suntem toți moștenitori.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Amintirile cu mama, serile în care stăteam împreună la povești, toate păreau acum minciuni. Cum ar fi putut să facă asta? Sau… era o înscenare? M-am uitat la Loredana, dar ea privea în podea.

— Nu cred o vorbă! am strigat. — Mama nu v-ar fi lăsat niciodată nimic! Știa cât rău ne-ați făcut!

Soțul Loredanei s-a ridicat brusc: — Nu e vorba de ce crezi tu. E vorba de dreptate. Și dacă nu vrei să colaborăm, putem ajunge la tribunal.

M-am prăbușit pe scaunul din hol, simțind că nu mai am aer. Ilinca a apărut în ușă, speriată de vocile ridicate.

— Mami, ce se întâmplă?

Am tras-o lângă mine și i-am șoptit: — Nimic, iubita mea. Doar niște discuții între adulți.

Dar adevărul era că nu știam cum să o protejez de ceea ce urma. În acea noapte n-am dormit deloc. Am răscolit sertarele după orice act care să dovedească dreptul meu asupra casei. Am găsit doar scrisori vechi de la mama, pline de regrete și temeri că familia ne va ruina cândva liniștea.

A doua zi am mers la notar. Doamna Popescu m-a privit cu compasiune: — Din păcate, dacă există o procură nouă, trebuie verificată autenticitatea ei. Dar să știi că astfel de cazuri sunt tot mai dese… Familia poate fi cel mai mare dușman.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am început să mă întreb: oare m-am amăgit singură crezând că sângele e mai gros decât apa? Oare mama a ascuns ceva de mine? Sau rudele mele chiar erau capabile să falsifice acte?

În zilele următoare, casa s-a umplut de tensiune. Loredana venea zilnic cu tot felul de pretenții: ba voia să împartem mobila, ba cerea cheile de la pod. Ilinca nu mai voia să stea acasă; plângea și mă ruga să plecăm undeva unde „nu ne găsește nimeni”.

Într-o seară, după ce am găsit-o pe Ilinca ascunsă sub masă cu jucăria preferată strânsă la piept, am simțit că nu mai pot. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Mirela.

— Nu poți să le dai voie să te calce în picioare! mi-a spus ea hotărâtă. — Luptă pentru casa ta! Pentru Ilinca!

Dar cum să lupți când toți par să fie împotriva ta? Când rudele tale devin străini și îți invadează viața fără milă?

În ziua procesului m-am simțit ca o condamnată. Loredana și Viorel stăteau în fața judecătorului cu zâmbete false, iar avocatul lor vorbea despre „dreptate” și „familie unită”. Eu tremuram pe bancă, ținând-o pe Ilinca de mână.

Judecătorul a cerut expertiză pe acte. Au urmat luni de stres, telefoane și drumuri la avocați. În tot acest timp, rudele mele au continuat să mă hărțuiască: telefoane noaptea târziu, mesaje pline de amenințări voalate.

Într-o dimineață am găsit poarta deschisă și câinele dispărut. Ilinca a plâns ore întregi. Atunci am realizat că nu lupt doar pentru o casă; lupt pentru siguranța copilului meu.

Când expertiza a dovedit că procura era falsificată, am izbucnit în lacrimi în sala de judecată. Loredana a plecat fără să mă privească în ochi; Viorel a amenințat că „nu va rămâne așa”.

Dar eu nu mai eram aceeași femeie speriată care intrase în casă cu inima strânsă. Am învățat că uneori familia nu e cea care îți poartă sângele, ci cea care îți stă alături când toți ceilalți te trădează.

Acum stau pe treptele casei mele și privesc apusul alături de Ilinca. Încerc să-mi adun gândurile și curajul pentru zilele ce vor urma.

Mă întreb: câți dintre noi au fost trădați chiar de cei pe care îi iubeau cel mai mult? Și oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?