Umbrele Târzii ale Casei Mele

— Nu mai vii odată acasă? E trecut de nouă! vocea lui Vlad răsună tăios în telefon, în timp ce eu priveam pe geamul biroului la picăturile de ploaie ce se prelingeau leneșe pe sticlă. Mă prefăceam că nu aud tonul lui, că nu simt nodul din stomac care apărea de fiecare dată când trebuia să mă întorc în apartamentul nostru mic din Militari.

— Mai am puțin, Vlad. Trebuie să termin raportul pentru mâine. Știi că șefa e cu ochii pe mine, am mințit, deși raportul era gata de la prânz. Adevărul era că nu voiam să ajung acasă. Nu voiam să-l văd cum stă trântit pe canapea, cu telecomanda în mână, aruncându-mi priviri reci și replici acide.

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Vlad, era atent, grijuliu, mă făcea să râd cu glumele lui proaste. Dar ceva s-a schimbat după nuntă. Poate presiunea jobului lui la IT, poate faptul că nu am reușit să avem copii, poate doar rutina. Cert e că, încet-încet, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite.

În birou, colegii plecaseră demult. Doar eu și Ilinca mai rămăseserăm, fiecare cu monitorul luminându-ne fețele obosite.

— Iar stai peste program? mă întreabă ea cu o sprânceană ridicată.

— Da… acasă nu e mare lucru de făcut, am răspuns evaziv.

Ilinca m-a privit lung, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. Știa povestea mea. Odată, la o cafea, i-am povestit printre lacrimi cum Vlad nu mă mai ascultă, cum orice discuție se transformă într-o ceartă despre bani sau despre cine spală vasele.

— Să știi că meriți mai mult decât să te ascunzi aici, mi-a spus atunci. Dar nu eram pregătită să o cred.

Într-un final, mi-am luat geaca și am pornit spre casă. Blocul nostru era cufundat în liniște. Am urcat încet scările, sperând absurd că Vlad doarme deja. Dar când am intrat, l-am găsit în bucătărie, cu fața în telefon.

— Ți-ai găsit și tu timp să vii…

Am oftat și am început să scot cumpărăturile din sacoșă. Nici nu știu de ce mai făceam asta — el niciodată nu observa dacă lipsea ceva din frigider.

— Vlad, putem vorbi?

A ridicat ochii spre mine cu o privire goală.

— Despre ce? Despre cât de mult muncești? Sau despre cât de puțin te interesează ce se întâmplă aici?

M-am așezat la masă și am încercat să-i explic că mă simt singură, că mi-e dor de noi cei de la început. Dar cuvintele mele s-au izbit de un zid invizibil.

— Toată ziua te plângi! Dacă nu-ți convine, du-te! a izbucnit el.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip, să-i spun cât mă doare indiferența lui. Dar n-am făcut-o. Am mers în dormitor și am plâns în pernă până am adormit.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme și am plecat la birou înainte ca Vlad să se trezească. La metrou, printre fețele obosite ale oamenilor grăbiți, m-am întrebat dacă viața mea chiar asta a ajuns: o fugă continuă de acasă.

La serviciu am primit un mesaj de la mama: „Te simt tristă. Vrei să vii la noi duminică?”

Mi-a venit să plâng din nou. Mama mereu simțea când ceva nu e în regulă. Dar nu puteam să-i spun adevărul — că fata ei trăiește într-o căsnicie fără iubire și fără respect.

În pauza de prânz, Ilinca a venit la mine cu două cafele.

— Știi… eu cred că tu ai nevoie să-ți amintești cine ești. Nu ești doar soția lui Vlad sau colega noastră care stă peste program. Ești Irina — fata care visa să scrie romane și care râdea din orice prostie.

Am zâmbit amar. Cândva chiar visam să scriu o carte despre femeile care se pierd pe ele însele în relații toxice. Acum eram una dintre ele.

Seara am ajuns iar târziu acasă. Vlad nu era acolo — l-am găsit doar un bilet pe masă: „Sunt la un meci cu băieții.”

Am stat singură în bucătărie cu o cană de ceai și m-am uitat la poza noastră de la nuntă: eu zâmbitoare, el ținându-mă strâns de mână. Unde dispăruserăm acei oameni?

În zilele următoare am continuat să evit acasă cât am putut. Am acceptat orice sarcină suplimentară la birou — ba chiar am ajutat-o pe colega de la contabilitate cu niște acte doar ca să nu plec devreme.

Dar într-o vineri seara, când am ieșit din clădirea de birouri, m-a prins ploaia torențială fără umbrelă. Am alergat spre metrou udă leoarcă și atunci mi-am dat seama cât de absurd era totul: fugeam de acasă ca un copil speriat.

În weekend am decis să merg la mama. În bucătăria ei caldă, cu miros de cozonac și cafea proaspătă, m-am simțit din nou copil. Mama m-a privit lung și mi-a spus blând:

— Irina, tu meriți liniște și iubire. Nu trebuie să te mulțumești cu mai puțin doar pentru că ți-e frică de schimbare.

Am plâns în brațele ei ca atunci când eram mică și mi-am promis că voi încerca să-mi regăsesc curajul.

Acum scriu aceste rânduri gândindu-mă câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea — ascunse după ore suplimentare sau zâmbete false. Oare câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm: cât timp mai putem fugi de adevăr? Și când vine momentul să ne alegem pe noi?