Umbrele Neîncrederii: Povestea unei Mame și a Nurorii Sale

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Elena! Cum ai putut?
Vocea Irinei răsuna în telefon, tăioasă și tremurată. Mă uitam la vechiul meu telefon cu taste, același pe care îl foloseam de ani buni, și nu înțelegeam ce se întâmplă.
— Irina, despre ce vorbești? Ce am făcut?
— Vlad mi-a spus că ai venit la noi săptămâna trecută. După ce ai plecat, am observat că lipsesc bani din cutia cu economii. Nu e prima dată când dispar lucruri!
M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge să fiu acuzată de furt în propria familie.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când Vlad a venit la mine, abătut și cu ochii roșii de oboseală.
— Mamă, nu mai pot. Irina nu are încredere în mine. Orice fac, orice spun, totul se transformă într-o ceartă. Parcă nu mai suntem o familie…
L-am ascultat cum își vărsa sufletul, încercând să-l liniștesc. I-am spus că toate cuplurile trec prin perioade grele și că trebuie să fie răbdător. Dar nu mi-am imaginat că lucrurile erau atât de grave.

Acum, la doar câteva zile distanță, eram eu cea pusă la zid. M-am ridicat încet și am privit spre fereastră. Blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești păreau mai reci ca niciodată.

— Irina, nu am pus mâna pe nimic din casa voastră. Am venit să vă văd și să vă aduc plăcinta cu mere pe care o iubește Vlad de mic… Atât.

— Atunci cine? Cine altcineva ar fi putut? Numai tu ai fost acolo! Și Vlad… el nici nu știe unde țin banii!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Să fii bătrân și să trăiești dintr-o pensie mică e greu. Îmi drămuiam fiecare leu, visând să-mi iau un telefon nou ca să pot vorbi mai ușor cu nepoata mea, Ana-Maria, plecată la facultate în Cluj. Dar să fiu acuzată că fur… asta era prea mult.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine. Mi-am amintit de vremurile când Irina era doar prietena lui Vlad și venea la noi cu flori și zâmbete largi. Ce s-a întâmplat cu fata aceea? Unde s-a pierdut încrâncenarea asta?

Seara târziu, Vlad m-a sunat.

— Mamă, îmi pare rău… Irina e foarte stresată cu serviciul și cu banii. A găsit azi dimineață cutia goală și a tras concluzii pripite.

— Vlad, eu nu am luat nimic! Cum poți să crezi așa ceva?

— Nu cred, mamă! Dar trebuie să înțelegi… E tensionată. Poate ar trebui să stai departe o vreme.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am petrecut zilele următoare evitând orice contact cu ei. Mergeam la piață, mă întorceam acasă și mă uitam la vechiul meu telefon cu taste, care părea acum un simbol al izolării mele.

Într-o duminică, Ana-Maria m-a sunat pe WhatsApp de pe laptopul ei.

— Bunica, ce s-a întâmplat? Mama zice că nu vrei să mai vii pe la noi…

Nu am putut să-i spun adevărul. Am inventat o scuză: că mă doare spatele, că sunt obosită.

— Bunico, tu nu minți niciodată… Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns.

— Draga mea, uneori oamenii se schimbă când le e greu. Și uneori uităm cât de ușor putem răni pe cineva drag…

După câteva zile, Vlad a venit la mine pe neașteptate.

— Mamă… S-au găsit banii. Irina îi pusese într-o altă cutie când făcea curățenie și uitase complet. A venit plângând la mine azi-noapte…

L-am privit lung.

— Și acum ce urmează? O să mă acuzați iar data viitoare când ceva nu merge bine?

Vlad a tăcut rușinat.

— Îmi pare rău… Irina vrea să vină să-și ceară scuze.

A venit a doua zi, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Elena… Nu știu cum am putut gândi așa ceva despre tine. Te rog să mă ierți…

Am simțit nevoia să o îmbrățișez, dar ceva s-a rupt între noi. Încrederea nu se repară atât de ușor.

De atunci, relația noastră a rămas rece. Merg la ei doar când mă roagă Ana-Maria sau când e vreo aniversare. În rest, stau singură cu gândurile mele și cu telefonul meu vechi.

Mă întreb adesea: oare cât valorează o mamă într-o familie când suspiciunea poate șterge ani întregi de dragoste? Voi ați putea ierta atât de ușor?