Umbrele Moștenirii: Povestea Mariei

— Mamă, cum te simți azi? Ai mâncat? Ai luat pastilele?

Vocea Ioanei răsună în telefon, caldă, dar parcă prea grăbită, prea insistentă. E a treia zi la rând când mă sună la aceeași oră, cu aceleași întrebări. Înainte, abia dacă mă suna o dată pe săptămână. Acum, parcă toți copiii mei au descoperit brusc că exist.

— Da, Ioana, am mâncat. Sunt bine. Nu trebuie să te îngrijorezi atât de mult.

— Știi că ținem la tine, mamă. Vrem doar să fim siguri că ești bine.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastră. Afară plouă mărunt, iar picăturile se preling pe geam ca niște lacrimi tăcute. Mă simt mai singură ca niciodată, deși am trei copii: Ioana, Radu și Sorin. Toți la casele lor, cu viețile lor. Până acum câteva luni, rareori își făceau timp pentru mine. Acum însă, telefoanele curg zilnic, iar vizitele s-au înmulțit suspect de mult.

Mă întreb dacă nu cumva am devenit o povară sau, mai rău, un premiu care urmează să fie revendicat. După moartea lui Gheorghe, soțul meu, am rămas singură în casa asta mare din Pitești. Am muncit o viață întreagă la fabrica de textile și am strâns fiecare leu pentru copiii mei. Le-am dat tot ce am avut mai bun. Dar acum simt că nu mai știu cine sunt pentru ei.

Într-o seară, Radu vine pe neașteptate.

— Mamă, hai să bem o cafea împreună! Ce mai faci?

Îl privesc atent. Nu-mi amintesc când a venit ultima dată fără să aibă vreo problemă de discutat sau vreo rugăminte ascunsă.

— Sunt bine, Radu. Tu?

— Eh… cu serviciul, cu copiii… Dar știi ce mă gândeam? Poate ar trebui să te gândești să vinzi casa asta mare și să te muți mai aproape de noi. Sau poate la un azil bun, unde ai avea grijă și companie.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

— Nu vreau să plec de aici. Aici am amintirile mele, aici am trăit cu tata vostru.

Radu oftează și schimbă subiectul rapid. Dar sămânța îndoielii a fost plantată adânc în sufletul meu.

Sorin mă sună a doua zi:

— Mamă, ai nevoie de bani? Să-ți plătesc facturile?

— Nu, Sorin. Am pensia mea și mă descurc.

— Să știi că dacă ai nevoie de ceva, eu sunt aici.

Dar nu pot să nu observ că fiecare discuție se termină cu întrebări despre acte, testament sau starea casei.

Într-o duminică, îi chem pe toți la masă. Vreau să-i privesc în ochi și să le spun ce simt. Ioana vine cu familia ei, Radu aduce o sticlă de vin scump, iar Sorin întârzie ca de obicei.

— Mamă, ce bine miroase! — spune Ioana încercând să pară veselă.

— Vreau să vorbim serios azi — le spun eu, cu voce tremurată.

Se lasă o liniște apăsătoare.

— Vreau să știu ceva: de ce v-ați schimbat atât de brusc? De ce mă sunați zilnic? De ce vă interesează atât de mult sănătatea mea și casa asta?

Ioana se uită la Radu, Radu la Sorin. Nimeni nu spune nimic câteva secunde lungi ca niște ani.

— Mamă… — începe Ioana — ne pasă de tine! Doar că… ne-am dat seama că timpul trece și nu vrem să regretăm că nu am fost aproape de tine.

Radu oftează:

— E adevărat că ne-am gândit și la viitor… La ce se va întâmpla cu casa asta când tu nu vei mai fi…

Sorin completează:

— Dar nu vrem să te supărăm! Doar vrem să știm că ești bine și că totul e în ordine.

Simt cum mi se rupe sufletul. Nu știu dacă să-i cred sau nu. Îmi amintesc cum alergam după ei prin curte când erau mici, cum le făceam plăcinte și îi țineam în brațe când aveau febră. Acum sunt adulți și tot ce văd în ochii lor e o combinație ciudată de grijă și interes material.

După masă, Ioana rămâne să mă ajute la vase.

— Mamă… te rog să nu crezi că suntem niște monștri. Dar e greu… viața e scumpă, copiii cresc… Și tu ești singură aici…

O privesc lung:

— Știi ce doare cel mai tare? Când nu mai știi dacă dragostea copiilor tăi e adevărată sau doar un calcul rece.

Ioana tace și pleacă capul. În seara aceea nu pot dormi. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru ei și la cât de greu e să fii bătrân într-o lume care te vede doar ca pe o povară sau ca pe o avere de împărțit.

A doua zi mă duc la notar. Îmi fac testamentul așa cum cred eu de cuviință: casa va merge celui care va avea grijă real de mine până la sfârșit. Restul banilor îi dau unei fundații care ajută bătrânii singuri. Poate așa vor înțelege ce contează cu adevărat.

M-am întors acasă cu sufletul împovărat dar și cu un strop de liniște. Poate că nu voi afla niciodată dacă dragostea lor e sinceră sau nu. Dar știu sigur că merit mai mult decât vorbe goale și promisiuni făcute din interes.

Oare câți părinți trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare chiar trebuie să ajungem să ne îndoim de cei pe care i-am iubit cel mai mult?