Umbrele dintre noi: Povestea unei bunici care își pierde nepoții
— Bunico, nu pot vorbi acum. Am teme.
Vocea Oliției era stinsă, aproape străină. Am închis telefonul cu mâinile tremurânde, privind spre poza ei de pe perete. De când a primit primul ei telefon, mă suna aproape zilnic: „Bunico, ce faci? Când vii la noi?” Dar de câteva săptămâni, liniștea se așternuse între noi ca o pătură grea. Am încercat să nu mă gândesc la ce e mai rău. Poate e doar adolescența, mi-am spus. Poate are prea multe teme. Dar inima mea bătea neliniștită.
Într-o sâmbătă, am decis să merg neanunțată la ei. Am bătut la ușă cu sufletul la gură. Nora mea, Camelia, mi-a deschis cu un zâmbet forțat.
— Maria, ce surpriză! Nu ne-ai spus că vii…
— Am vrut doar să văd copiii. Nu i-am mai auzit de mult…
Camelia a ezitat o clipă, apoi a strigat peste umăr:
— Oliția! Vlad! Bunica e aici!
Nepoții mei au apărut în hol, dar privirile lor erau furișe, iar zâmbetele — stinghere. M-am aplecat să o îmbrățișez pe Oliția, dar ea s-a tras ușor înapoi.
— Ce s-a întâmplat, puiule? De ce nu-mi mai scrii?
— Nu știu… N-am avut timp.
Am simțit un nod în gât. Camelia a intervenit repede:
— Maria, copiii sunt foarte ocupați cu școala. Știi cum e acum, cu atâtea teme și activități…
Am încercat să cred asta, dar ceva nu se lega. Seara, când am ajuns acasă, am plâns pentru prima dată după mult timp. Mă simțeam ca un străin în propria familie.
În zilele următoare am tot încercat să dau de nepoți. Mesajele mele rămâneau fără răspuns. Când îl sunam pe fiul meu, Sorin, îmi spunea mereu că e ocupat la serviciu și că totul e bine.
Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu vecina lor, doamna Lidia.
— Maria, ce faci? Nu te-am mai văzut pe la Camelia de mult…
— Nu prea mă mai cheamă… Nu știu ce se întâmplă.
Lidia s-a uitat la mine cu compasiune:
— Să nu te superi, dar am auzit că s-au certat rău Camelia și Sorin din cauza banilor. Și cică tu ai fi de vină…
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Eu? Dar eu doar am încercat să-i ajut…
Mi-am amintit cum, anul trecut, le-am dat bani să-și repare mașina și am insistat ca Sorin să nu-i mai dea Cameliei toți banii de salariu pe mână. Am vrut doar să-i protejez.
În acea seară l-am sunat pe Sorin.
— Mamă, spune-mi adevărul. De ce nu mă mai lasă Camelia să vorbesc cu copiii?
A oftat adânc.
— Mamă… Camelia crede că te bagi prea mult în viața noastră. Că îi spui Oliției lucruri despre ea care nu sunt adevărate. Că îi vorbești urât despre ea…
Am rămas fără cuvinte.
— Eu? Eu doar am încercat să o învăț pe Oliția să fie cuminte și respectuoasă… Să nu-și supere mama…
— Știu, mamă… Dar Camelia zice că îi subminezi autoritatea. Că îi spui fetei că mama ei nu știe nimic și că tu știi mai bine.
M-am prăbușit pe scaun. Oare chiar făcusem asta? Poate din dorința de a o proteja pe Oliția am spus lucruri nepotrivite despre Camelia?
În următoarele zile am încercat să-mi adun gândurile. Am scris o scrisoare pentru Camelia:
„Dragă Camelia,
Nu știu unde am greșit. Poate am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Îmi pare rău dacă te-am rănit. Te rog doar să nu mă îndepărtezi de copii. Sunt tot ce am mai drag.”
Răspunsul a venit după o săptămână:
„Maria,
Nu vreau să te rănesc, dar simt că nu mă respecți ca mamă. Copiii au nevoie de stabilitate și de reguli clare. Te rog să le respecți spațiul și deciziile noastre.”
Am plâns citind aceste rânduri. M-am simțit vinovată și neputincioasă.
Într-o duminică, Sorin a venit singur la mine.
— Mamă, Camelia are nevoie de timp. Și tu ai nevoie de timp să accepți că nu mai poți controla totul. Copiii cresc… Trebuie să-i lași să-și trăiască viața după regulile lor.
L-am privit lung.
— Dar dacă mă uit la ei și văd că greșesc? Dacă știu că pot ajuta?
— Atunci ajută-i fără să-i judeci pe părinții lor.
Am rămas singură în casă mult timp după aceea. M-am gândit la toate momentele când poate am exagerat cu sfaturile mele sau când am criticat-o pe Camelia în fața copiilor. Poate că dragostea mea sufocantă a făcut mai mult rău decât bine.
După câteva luni, Oliția mi-a trimis un mesaj timid: „Bunico, pot veni la tine în weekend?”
Am simțit cum mi se umple sufletul de speranță. Poate că nu e totul pierdut.
Acum stau și mă întreb: unde se termină grija și unde începe controlul? Oare dragostea unei bunici poate fi prea mult pentru o familie tânără? Voi ce ați face în locul meu?