Umbrele din familie: Povestea unei veri pline de acuzații

— Tu ești de vină! Din cauza ta, Mara n-are ce mânca!
Vocea Sorinei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. M-am oprit cu mâna pe clanța frigiderului, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu, stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea pierdută undeva pe lângă noi.
— Sorina, te rog, nu mai începe iar, am spus încet, încercând să-mi țin vocea calmă.
— Nu mai începe? Tu știi ce înseamnă să-ți vezi copilul plângând de foame? Tu ai tot ce-ți trebuie aici! Ai bărbat, ai casă, ai bani! Eu ce am? Nimic! Și tot tu mă vorbești pe la spate!
M-am uitat la Vlad, căutând un semn de sprijin. Dar el doar a oftat și s-a retras în sufragerie. M-am simțit singură, ca și cum toată greutatea lumii s-ar fi prăbușit pe umerii mei.
Adevărul era că Sorina trecea printr-o perioadă grea. Soțul ei, Radu, o părăsise după ce aflase că Mara nu era copilul lui. Toată lumea din sat știa povestea — o poveste spusă pe la colțuri, cu șoapte și priviri piezișe. Sorina nu mai avea serviciu, iar părinții ei refuzau să o ajute. Singura care îi mai răspundea la telefon eram eu.
Dar de aici până la a mă acuza că fetița ei nu are ce mânca…
— Sorina, ți-am trimis bani luna trecută. Știi bine că nu pot să-ți dau mereu. Și Vlad…
— Vlad?! Vlad e fratele meu! Ar trebui să fie de partea mea! Dar tu l-ai întors împotriva mea!
Am simțit cum mi se umezește privirea. Nu era prima dată când mă acuza de lucruri pe care nu le făcusem. Dar acum era altfel. Mara avea doar patru ani și nu avea nicio vină pentru greșelile părinților ei.
— Sorina, hai să găsim o soluție împreună. Poate vorbim cu cineva de la primărie, poate găsim un loc de muncă…
— Nu vreau milă! Vreau dreptate! Vreau să recunoști că tu ești de vină!
Am rămas fără cuvinte. Cum poți să-i explici cuiva care nu vrea să asculte? Cum poți să ajuți pe cineva care te vede ca pe un dușman?
După ce a plecat trântind ușa, am găsit-o pe Mara în curte, jucându-se cu pisica noastră. Avea ochii mari și triști. I-am dat o felie de pâine cu gem și am mângâiat-o pe cap.
— Mami e supărată pe tine? m-a întrebat ea cu voce subțire.
— Nu, draga mea. Mami e doar obosită.
În seara aceea, Vlad a venit târziu în dormitor. S-a așezat pe marginea patului și a rămas tăcut minute în șir.
— Ce vrei să fac? a întrebat într-un final. Sora mea e la pământ. Tu ești supărată. Eu nu mai pot.
— Nu e vina mea că Sorina a făcut ce a făcut. Dar nici nu pot să fiu mereu țapul ispășitor.
— Știu… dar e sora mea…
A doua zi dimineață am găsit un mesaj de la Sorina: „Sper să fii mulțumită acum. Mara a adormit flămândă.” Am simțit un nod în gât și am izbucnit în plâns. Am vrut să-i răspund, dar orice cuvânt părea nepotrivit sau prea puțin.
În zilele următoare, zvonurile au început să circule prin sat: că eu i-aș fi spus lui Radu adevărul despre Mara, că eu aș fi convins-o pe mama lor să nu o ajute pe Sorina, că eu… mereu eu. Oamenii mă priveau altfel la magazin sau la biserică. Uneori îmi venea să țip: „Nu e vina mea!” Dar cine ar fi ascultat?
Vlad s-a închis în el. Vorbea tot mai puțin cu mine și tot mai mult la telefon cu Sorina. Îl auzeam noaptea plângând în baie, dar dimineața se prefăcea că totul e bine. Între noi s-a așternut o tăcere grea, ca o ceață care nu se mai ridică niciodată complet.
Într-o duminică am mers la părinții lui Vlad la masă. Mama lui m-a privit rece:
— Să nu crezi că nu știm ce ai făcut… Săraca Sorina…
Am vrut să protestez, dar Vlad mi-a strâns mâna sub masă și mi-a făcut semn să tac. Am înghițit lacrimile și am zâmbit fals toată după-amiaza, în timp ce toți vorbeau despre cât de greu îi este Sorinei și cât de norocoasă sunt eu că „am tot ce-mi trebuie”.
Într-o noapte, Mara a făcut febră mare și Sorina m-a sunat disperată: „Te rog, ajută-mă! Nu am bani de medicamente!” Am alergat la farmacie și i-am dus tot ce avea nevoie. Când am ajuns la ea acasă, am găsit-o plângând pe podea, cu Mara în brațe. Am stat lângă ele până dimineața, fără să spun nimic. Doar am ținut-o de mână și am sperat că va trece furtuna asta odată și-odată.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât putem duce pe umeri înainte să cedăm? Cât timp poți fi vinovat pentru greșelile altora fără să te pierzi pe tine însuți?