Umbrele datoriei: Povestea unei mame și a fiului ei prins în capcana creditelor

— Mamă, ai putea să-mi dai două sute de lei până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi luni.
Vocea lui Vlad răsuna în bucătărie, acoperind pentru o clipă zgomotul apei care fierbea pe aragaz. Era vineri seara, iar eu tocmai pregăteam cina. Nu era prima dată când îmi cerea bani, dar de data asta ceva din tonul lui m-a făcut să mă opresc din tăiatul cepei.
— Vlad, iar? Nu ai spus că luna asta te descurci singur?
A evitat privirea mea, jucându-se cu fermoarul hanoracului.
— Da, dar… au apărut niște cheltuieli neprevăzute.
Am oftat și i-am întins banii, încercând să nu-l fac să se simtă prost. Dar în sufletul meu deja se adunau nori grei. Vlad avea 28 de ani, terminase facultatea de informatică la București și lucra la o firmă mică de software. Nu era un copil rău, dar niciodată nu fusese prea chibzuit cu banii.

Sâmbătă dimineața am găsit un plic de la bancă pe numele lui Vlad, rătăcit printre facturi. L-am pus pe masa din sufragerie, hotărâtă să nu-l deschid, dar curiozitatea și grija de mamă au fost mai puternice. Când am văzut suma trecută la „sold restant” — peste 15.000 de lei — mi s-a făcut rău. Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am așezat pe canapea, cu plicul strâns în mână.

Când Vlad s-a trezit, l-am așteptat cu scrisoarea în față.
— Vlad, ce-i asta?
A încremenit. Pentru o clipă am văzut în ochii lui copilul speriat care venea la mine când cădea și-și julea genunchii.
— Mamă… nu trebuia să citești.
— Nu trebuia să ascunzi! Ai datorii la bancă? Atât de mari?
A tăcut mult timp. Apoi a început să vorbească încet, ca și cum fiecare cuvânt îl costa.
— Am luat un credit acum doi ani, ca să-mi iau laptop și mobil nou. Apoi am mai luat unul mic pentru mobilă. Și… am tot rostogolit ratele. Acum nu mai fac față.

M-am simțit trădată, dar mai ales vinovată. Poate că l-am protejat prea mult. Poate că i-am dat prea ușor bani când era mic și nu l-am învățat ce înseamnă să-ți gestionezi bugetul.

Seara aceea a fost un șir de reproșuri și lacrimi.
— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns?
— Pentru că mi-a fost rușine! Toți prietenii mei par să se descurce. Numai eu… numai eu nu pot.
— Nu ești singurul! Dar nu poți fugi la nesfârșit de probleme!

Tatăl lui Vlad, Ion, a intrat în discuție abia când a văzut că nu ne mai oprim din ceartă.
— Ajunge! Nu-l ajutăm dacă țipăm la el. Trebuie să găsim o soluție.

Am încercat să facem un plan: să renunțe la ieșirile scumpe cu prietenii, să-și caute un job mai bine plătit sau măcar part-time-uri online. Dar Vlad părea copleșit de tot ce i se cerea.

În următoarele săptămâni, am început să primesc telefoane de la recuperatori. Un bărbat cu voce groasă mă întreba dacă „domnul Vlad Popescu” locuiește aici și când poate fi găsit acasă. M-am simțit umilită. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. Mama mea, bunica lui Vlad, a aflat și ea și m-a certat:
— L-ai crescut prea moale! Pe vremea noastră, dacă nu aveai bani, nu cumpărai nimic!

Vlad s-a închis tot mai mult în el. Nu mai ieșea din cameră decât ca să mănânce sau să meargă la serviciu. Într-o seară l-am găsit plângând pe balcon.
— Mamă, nu mai pot… Simt că orice fac e greșit.
L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

Am început să citesc pe internet despre consiliere financiară și dependența de credite la tineri. Am aflat că nu suntem singurii — tot mai mulți tineri români ajung în capcana datoriilor din cauza presiunii sociale și a tentațiilor moderne: telefoane scumpe, vacanțe „de Instagram”, haine de firmă.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o decizie:
— M-am înscris la un curs online despre gestionarea banilor. Și vreau să vorbesc cu un psiholog.
Am simțit pentru prima dată speranță după multe luni de disperare.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad încă plătește ratele, dar a reușit să-și schimbe jobul și câștigă mai bine. Încercăm să vorbim deschis despre bani și problemele noastre. Eu am învățat să nu-l mai judec atât de aspru și să-l ascult mai mult.

Totuși, rana rămâne: rușinea față de familie, teama că oricând poate aluneca iar în prăpastie.

Mă întreb adesea: unde am greșit ca mamă? Cum putem rupe acest cerc al dependenței financiare fără să ne pierdem unii pe alții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?