Umbrele Copilăriei: O Vară la Bunica

— Mami, cât mai stăm aici? N-am semnal la tabletă și la televizor nu merge decât știrile! vocea lui Vlad, băiatul meu de zece ani, răsună în bucătăria mică a bunicii, printre mirosuri de ciorbă și mușcate la fereastră.

— Vlad, nu mai fi obraznic! îi șoptesc printre dinți, încercând să nu o supăr pe mama, care tocmai amesteca în oala de pe foc. Dar adevărul e că îl înțeleg. Și eu mă simt prinsă între două lumi: copilul meu crescut cu tehnologie și mama mea, care încă pune murături după rețeta bunicii ei.

— Lasă-l, dragă, să se plictisească! Pe vremea mea nu aveam nici măcar radio și tot găseam ce să facem! intervine mama, cu vocea ei aspră, dar plină de dragoste ascunsă.

Mă uit la Maria, fetița mea de opt ani, care stă pe scaun cu genunchii la piept și se uită lung pe geam. Îmi amintesc cum eram eu la vârsta ei, alergând desculță prin curtea asta, inventând povești cu zâne și balauri. Dar copiii mei nu știu să se joace fără ecrane. Și mă doare.

— Hai afară, poate găsim ceva interesant! încerc eu să salvez situația.

— Nu vreau! E cald și nu e nimic de făcut! răspunde Vlad, trântind ușa de la verandă.

Mama oftează și mă privește cu reproș. — I-ai crescut prea moale, dragă. Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia copilărie adevărată.

Mă simt vinovată. Poate are dreptate. Poate am greșit undeva. Dar cum să-i fac pe copiii mei să iubească locul ăsta așa cum l-am iubit eu?

Seara vine repede peste sat. În curte se aud greierii și câinii vecinilor. Eu stau pe prispă cu mama și ne certăm în șoaptă.

— Nu pot să-i forțez să le placă aici! îi spun printre lacrimi.

— Nu-i forța. Arată-le! Fă-i să vadă cu ochii lor ce frumos e aici. Dar trebuie să vrei și tu!

Noaptea nu dorm. Mă gândesc la copilăria mea: la cireșul din fundul grădinii, la scăldatul în râu, la serile când stăteam toți la povești sub cerul plin de stele. Ce s-a schimbat? De ce nu mai pot copiii mei să simtă magia asta?

A doua zi mă trezesc devreme. Îi las pe copii să doarmă și ies în grădină. Culeg roșii calde din soare și le pun într-un coș. Mama vine lângă mine.

— Fii atentă, zice ea, și-mi arată cum să aleg cele mai coapte roșii fără să rup vrejul.

Îmi vine o idee.

Când copiii se trezesc, îi chem afară.

— Haideți să facem o vânătoare de comori! Cine găsește cele mai multe roșii coapte câștigă o înghețată!

La început protestează, dar curiozitatea îi învinge. Încep să caute prin grădină, râzând și certându-se care a găsit roșia cea mai mare. Mama îi urmărește din prag cu un zâmbet timid.

După-amiază îi duc la râu. Le arăt cum să facem bărcuțe din frunze de porumb. Vlad se murdărește până la coate încercând să prindă un broscoi, iar Maria râde cu gura până la urechi.

Seara facem foc în curte și coacem porumb. Mama povestește despre copilăria ei: despre foamete, despre joaca printre vaci și despre cum a fugit odată de acasă ca să vadă circul venit în sat.

Copiii ascultă fascinați. Pentru prima dată îi văd interesați de altceva decât de jocurile lor pe tabletă.

Dar liniștea nu durează mult. În a treia zi începe ploaia. Zile întregi stăm închiși în casă. Vlad devine irascibil, Maria plânge că îi e dor de prietenele ei din oraș.

Eu mă simt neputincioasă. Mama mă ceartă că nu știu să-mi țin copiii ocupați fără tehnologie.

— Pe vremea mea făceam păpuși din cârpe și jucam „Țară, țară vrem ostași!”

— Dar nu suntem pe vremea ta! îi răspund furioasă.

Ne certăm urât. Copiii ne aud și se ascund în camera mică de la stradă.

Noaptea aceea plâng amândouă: eu pentru că nu știu cum să fiu mamă bună între două lumi, mama pentru că simte că pierde legătura cu nepoții ei.

A doua zi încerc altceva. Scot cutia veche cu fotografii din pod. Le arăt copiilor poze cu mine mică, cu mama tânără, cu bunicul pe care nu l-au cunoscut niciodată.

— Uite aici eram ca voi! îi spun Mariei.

Ea mă privește mirată. — Chiar ai fost copil aici?

— Da, iubita mea. Și a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea.

Începem să povestim amintiri. Vlad vrea să știe cum era fără internet. Maria mă întreabă dacă mi-a fost vreodată frică singură în curte noaptea.

Încet-încet, casa bunicii devine un loc al poveștilor și al descoperirilor. Facem prăjituri după rețeta mamei, pictăm pietre găsite în grădină, inventăm jocuri noi din lucruri vechi.

Nu e ușor. Sunt zile când copiii tot se plictisesc sau când eu mă simt depășită de situație. Dar ceva s-a schimbat: am început să ne ascultăm unii pe alții, să ne cunoaștem altfel decât prin ecrane sau certuri.

La finalul vacanței, când plecăm spre oraș, Vlad mă întreabă:

— Mami, venim și la anul la bunica?

Îl privesc surprinsă și simt lacrimile mamei mele în ochii mei.

Poate că nu există rețete perfecte pentru a împaca generațiile sau pentru a face copiii fericiți oriunde ar fi. Dar oare nu merită să încercăm mereu să găsim punți între lumi? S-ar putea ca tocmai acolo unde ne simțim cel mai pierduți să descoperim bucuria adevărată.