Umbre peste suflet: Povestea unei mame singure din Bacău

— Nu poți fi atât de inconștientă, Irina! Ce-o să zică lumea?

Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, în timp ce eu stăteam în picioare, cu mâinile tremurând pe marginea mesei. Aveam douăzeci și patru de ani și tocmai îi spusesem că sunt însărcinată. Nu era niciun tată la orizont, doar eu și o decizie care-mi apăsa pieptul ca o piatră grea.

— Lumea? Lumea nu trăiește cu mine, mamă! am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji. Eu trebuie să-l cresc, eu trebuie să-l iubesc!

Tata, care până atunci tăcuse, a trântit ziarul pe masă. — Să nu te gândești că vei rămâne aici cu copilul! Nu vreau să aud de rușine în casa mea!

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic, cu inima sfâșiată între frică și o dragoste care abia începea să prindă rădăcini. În acea noapte, am împachetat câteva haine într-un rucsac vechi și am plecat la prietena mea, Camelia. Ea m-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare caldă și o cană de ceai.

— Irina, nu ești singură. O să găsim o cale, mi-a spus ea.

Lunile au trecut greu. Am lucrat la un supermarket din Bacău, la casierie. Oamenii mă priveau ciudat când burtica a început să se vadă. Unele colege șușoteau pe la spate:

— Ai auzit? Irina e gravidă și nici nu are bărbat…

Zâmbeam amar și îmi vedeam de treabă. Seara plângeam în pernă, întrebându-mă dacă am făcut alegerea corectă. Dar când simțeam cum mișcă fetița în pântece, toate temerile se topeau pentru câteva clipe.

Într-o zi, la casa de marcat s-a așezat o bătrână cu ochii blânzi. Mi-a întins un măr și mi-a șoptit:

— Să-l mănânci tu, mamă. Pentru copilul tău. Să fii tare.

Atunci am plâns pentru prima dată de bucurie, nu de tristețe.

Când a venit momentul nașterii, Camelia a fost lângă mine. Am născut o fetiță cu ochi mari și negri, pe care am numit-o Ana-Maria. În primele luni, am simțit că lumea întreagă se reduce la respirația ei liniștită și la zâmbetul ei adormit.

Dar greutățile nu s-au terminat. Chiria era scumpă, salariul abia ajungea pentru lapte și scutece. Într-o seară, când Ana-Maria avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am sunat-o pe mama.

— Mamă… te rog… Ana-Maria e bolnavă…

A tăcut câteva secunde, apoi vocea i s-a înmuiat:

— Adu-o acasă.

M-am întors acasă după aproape un an. Tata nu mi-a vorbit două luni, dar într-o dimineață l-am găsit legănând-o pe Ana-Maria în brațe. S-a uitat la mine și a spus doar atât:

— Seamănă cu tine când erai mică.

Viața nu s-a transformat peste noapte într-o poveste frumoasă. Încă simțeam privirile vecinilor când ieșeam cu căruciorul pe stradă. Încă mă luptam cu rușinea pe care părinții mei o simțeau din cauza mea. Dar Ana-Maria creștea veselă și sănătoasă, iar eu învățam să fiu mamă din mers.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Doamna Irina, Ana-Maria e un copil minunat. Dar a întrebat azi dacă are și ea tată ca ceilalți copii…

M-am blocat. Cum să-i explic unui copil de patru ani că tatăl ei a ales să nu fie parte din viața noastră? În acea seară am ținut-o strâns în brațe și i-am spus:

— Ai o mamă care te iubește cât pentru doi.

Anii au trecut. Am reușit să termin facultatea la seral și am găsit un job mai bun la o firmă de contabilitate. Ana-Maria a crescut frumos, iar relația cu părinții mei s-a vindecat încet-încet. Tata îi citea povești seara, iar mama îi făcea plăcinte cu mere.

Dar uneori mă întrebam dacă sacrificiul meu a fost corect. Dacă nu cumva i-am răpit Anei-Maria șansa la o familie completă doar pentru că am vrut să-i dau viață cu orice preț.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Ana-Maria m-a întrebat:

— Mami, tu ai fost tristă când m-ai avut?

Am zâmbit printre lacrimi:

— Nu, iubita mea. Am fost cea mai fericită din lume că te-am avut pe tine.

Acum, când privesc în urmă la toate nopțile nedormite, la toate lacrimile și la toate clipele de disperare, mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar dacă toți ceilalți ne întorc spatele? Și cât valorează fericirea unui copil comparativ cu liniștea aparentă a unei familii perfecte?